Advertoriale

A fost odată…

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 6 minute.

Vă povesteam acum ceva vreme de plăcerea cu care mă duc în satul Peștera, la vreo 40 de km de Brașov, la baba Vetuța și la moș Chirion. Oameni ai muntelui, neobișnuiți cu tehnologia modernă, se miră și acum când scot notebookul din traistă și încep să scriu de zor. Dar nu despre ceea ce scriu eu vreau să vă vorbesc acum, ci despre ce am descoperit zilele trecute, când am fost la Peștera și ce discuție interesantă am purtat cu badea Chirion. *** Sătulă până peste cap de rutina impusă de-o viață tumultoasă plină de obligații, am zis stop joc, mi-am făcut băgăjelul, și m-am retras pentru două zile în liniștea de la poalele Pietrei Craiului. „Îmi închid telefonul, nu-mi iau nici laptopul, doar singur aparatul foto Nikon mă va însoți!” Zis și făcut! Urma să profit din plin de frumusețile zonei, de bulzul babei Vetuța, de sfaturile și vorbele molcome și pline de tâlc ale lui moș Chirion. Ajunsă la căsuța de lemn a celor doi, m-a întâmpinat gudurându-se de mama focului Vifor, Ciobănescul Carpatin. Nu mare i-a fost mirarea lui moș Chirion când m-a văzut bătând la poarta lor cu Nikonul de gât și rucsacul în spate. „Te-așteptam copchilă, căci a trecut ceva vreme de când n-ai mai poposit pe la noi. Ia zi: cumva o pus stresul stăpânire pe procesul tău de creație și nu-ți dă pace? Și-ai venit la moșii tăi să-ți pui bateriile la încărcat!” „Sărut mâna și bine v-am găsit! Bade, să știi că am venit să mă relaxez, drept dovadă nu am venit nici să scriu, mi-am închis și telefonul, doar aparatul de fotografiat ce mi l-am luat ca să mă bucur de ce-mi oferă peisajul de care voi vă bucurați în fiecare zi. Mai pozez o căpiță, un fluture bezmetic, văcuțele la păscut, creasta Craiului…” „Bată-te norocul să te bată, că tot ai adus vorba de poze… Ieri a făcut baba curățenie în pod și a găsit poze făcute de taică-tu, cu aparatul lui vechi, prin `77-`78 când venea și el să-și afle liniștea la noi. Așa cum faci și tu acum. Hai intră, fă-te comodă, servim un păhărel de pălincuță până pune Vetuța masa și îți arăt pozele!” *** Nu-mi venea să cred: moșul păstrase pozele pe care tata le făcuse cu bătrânul Zenit, aparatul care m-a însoțit de-a lungul întregii copilării, care a imortalizat atâtea clipe frumoase petrecute cu cei dragi. Câte a văzut acel aparat! Și încă mai stă în picioare! Deși puțin prăfuit de vreme, îi sfidează pe cei tineri. „Uite aici eram cu mioarele la pășune, urcam pe munte. Aici fusese bâlci în sat iar toată lumea juca, bea și mânca. Tatăl tău nu stătea locului o clipă. Poza tot ce mișca. Babele satului fugeau când îl vedeau, ca necuratul de tămâie spunând că dacă le trage în poză le fură sufletul! Văd că ai luat aparatul lui tată-tău ca să faci și tu poze?” „Nu, Bade! Nu e aparatul lui! Acesta este unul de nouă generație, nu este din cel cu film, pe care trebuie să-l duci apoi la developat. Acesta este digital, poți să vezi imediat fotografia, poți să-l reglezi mult mai ușor… Trăim alte vremuri!” „Iooooi, dar să știi de la mine că niciodată nu trebuie să dai uitării lucrurile vechi. Uită-te la mine și la baba Vetuța. Suntem bătrâni dar cel puțin tu nu ne-ai uitat. Și nici ficiorul nostru. Așa și cu lucrurile vechi. Mereu să-ți îndrepți privirea înspre ele. Noi folosim tot televizorul alb-negru, dar voi vă uitați la cel color. Eu am un telefon mobil pe care fecioru-miu și l-a cumpărat acum 15 ani. Mi l-a lăsat mie ca să mă găsească mai ușor, că poate-s prin curte la animale și nu aud telefonul fix. Dar el are acum telefon din acela de doar îi gâdili ecranul și merge. Ce-i drept, nu a aruncat vechitura asta și mi-a dat-o mie. Dar vezi tu, copchila moșului, cât de mult a avansat tehnologia în câțiva ani? Păi se gândea tată-tu în `77 că va exisa un aparat din ăsta ca al tău?” „Sunt sigură că tata știa de existența companiei Nikon, dar nu cred că-și imagina că aceasta va ajunge să producă aparate de fotografiat digitale, cum este Nikonul meu luat din magazinul Oktal. I-ar fi plăcut să pozeze fetele la horă și să-și poată vizualiza imediat opera. Dar știi prea bine cât stătea în camera obscură ca să-și developeze frumoasele poze.” *** După două zile de ședere în satul Peștera, nu doar că mi-am reîncărcat bateriile, dar am conștientizat un lucru de preț: nu trebuie să blamăm și nici să ocolim lucrurile vechi sau pe cele tradiționale, după cum nu trebuie să-i dăm uitării pe moșii noștri, istoria și tot ce-a izvorât din ea. Așa și cu electronicele din zilele noastre. Dacă nu ar fi existat niște prototipuri care să fie în permanență îmbunătățite, nu s-ar fi ajuns la performanțele din ziua de azi. Ce mă uimește e că totul a evoluat destul de repede. Parcă de la snake la Angry Birds s-a ajuns cât ai clipi din ochi! Când am văzut telefonul pe care feciorul lui moș Chirion i-l lăsase, mi-am adus aminte de primul meu telefon Nokia. Nu îmi era frică să merg noaptea pe stradă dacă aveam telefonul la mine. Și nu că l-aș fi folosit ca să apelez în caz de urgență, ci pentru că, la nevoie, Nokia banană se transforma într-un veritabil spărgător de capete sau dinți (depinde unde nimereai). Nu are rost să spun câte kilograme avea și cât de mare era fereastra termopan ce-i ținea loc de ecran! Ideea principală este că a fost bun la vremea lui. Acum, cărămida se uită cu indignare la Nokia Lumia care-i zâmbește de pe-o treaptă net superioară! Dar, în același timp, Lumia îl respectă, pentru că a fost un deschizător de drumuri. Ajunsă acasă am vrut să mă apuc de scris pentru proba cu numărul 21 din concursul Superblog 2012, probă pe o temă propusă de magazinul Oktal. Când mi-am privit micul laptop, mi-am adus aminte de primul meu computer, un 486 pe care-l botezasem „râșnița”. Puteam să mănânc și să trag și-un pui de somn până se urnea rășnița. Iar când tastam, deși eram în dormitor, auzea și mama de la bucătărie! Vremuri…!

Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *