Advertoriale

Fără componentele PC, viața e… pustie!

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 5 minute.

Din pasiune pentru IT!

Încercam să deschid ochii dar durerea de cap care-mi presa creierii ca-ntr-o menghină mă împiedica să fac asta. Cu degetele amorțite, am pipăit pământul de sub mine: nisip fin, frunze tari, bucăți de lemn. Reușesc să mă ridic, cu gesturi nesigure. Pleopele mi se dezlipesc cu greu. Bat de două, trei ori din gene și în față mi se desfășoară un tablou feeric: o plajă imensă cu nisip în care sticlesc scoici perlate, mângâiată de valurile unui ocean ireal de albastru, străjuită de sute de palmieri, bananieri, cocotieri înalți și puternici. M-am ciupit în speranța că e un vis și alarma telefonului va suna deșteptarea dar m-am ciupit degeaba, pentru că eram trează ca acum, când scriu aceste rânduri. Ușor, ușor mi-am adus aminte că plecasem într-o expediție înspre Țara de Foc dar întâmpinasem niște probleme la motoarele vasului. De parcă asta n-ar fi fost de ajuns, un uragan ne-a aruncat în neant, nereușind să mai ieșim din întuneric. Știu că, la un moment dat, s-a auzit o bufnitură și apoi… liniște. M-am trezit în acest colț de rai. Singură. Înconjurată de resturile a ceea ce cândva au fost rafturile cabinei mele. Mă uit în jur, nu tu laptop, nu tu PC-ul meu drag cu procesor de ultimă generație cumpărat acum o lună de la magazinul online Mediadot nu tu telefon mobil, nici urmă de ebook reader. Dintr-o dată m-am văzut cum zice englezul „on the edge”. Urma să am un atac de panică. Tehnologia mă părăsise cu totul. Îmi ascut privirea și-l văd în zare pe Andrei, colegul meu din acea expediție. În stânga lui, mergând împleticit de parcă băuse un butoi cu rom, se afla Andra. În spatele lor, veneau încă doi colegi. Cu hainele zdrențuite, dezorientați, fără niciun mijloc de comunicare pentru a anunța naufragiul, ne-am gândit că tot răul este spre bine: măcar eram în viață. Pentru că se lăsa seara, am încropit un foc din lemn de bambus și, culcați pe frunze de palmier, ne-am stors creierașii în găsirea unei idei salvatoare.

Mă simțeam mai prejos decât în filmul „Amintiri din Epoca de Aur”, când românii inventivi și-au gazat porcul în casă sau când comerțul cu sticle de lapte era în floare. Pe atunci era un lux chiar să ai telefon fix sau televizor pe lămpi. Acum, în 2012, pe această insulă pustie, după ce un sfert din viață mi l-am petrecut scriind la calculator, vorbind la telefonul mobil, mânuind diverse gadgeturi în pas cu tehnologia modernă, mă văd nevoită să scriu pe nisip un mesaj S.O.S. Sunt îndreptățită să spun: fără tehnologie, viața e pustiu! Căci mare mirare dacă nu vom fi puși la fezandat de vreun trib de canibali sau hăcuiți de cine știe ce jivine sălbatice. De cealaltă parte, Andra cea visătoare era fericită că naufragiasem pe această „Lagună Albastră” cum o numea ea. Se vedea înotând goală în apa limpede, culegând scoici și dezvoltându-și o afacere cu perle negre. Era fericită și că scăpase de telefonul mobil și astfel iubitul ei gelos nu mai putea să o streseze. Dar avea să-i treacă peste câteva zile când avea să conștientizeze faptul că nu va putea sta fără să intre pe Facebook și fără să citească horoscopul. Andrei se juca cu focul. La propriu. Ațâța „licuricii” din jăratec cu o nuielușă. Se vedea că era nervos și suferea căci, deși se înnoptase, în loc să se joace Age of Empires, era prizonierul necunoscutului. Un necunoscut incert și rudimentar. Iar PC-ul lui, dotat cu placă video nVidia, plutea în derivă pe ocean sau se odihnea în burta vreunei balene. Ne-am amintit împreună ce faine erau vremurile când ne trimiteam bilețele de dragoste, când scriam scrisori, când citeam cărți împrumutate de la bibliotecă. „Da, dar parcă e și mai fain acum să dai un mesaj de pe mobil, să trimiți un mail și să stochezi sute de cărți de Ebook reader!” a conchis Răducu, cel mai mic coleg al nostru, care acum suferea teribil pentru că valurile care-l aruncaseră pe țărm îi răpiseră ochelarii cu multe dioptrii.
Noaptea se lăsase peste insula pustie. Pardon, acum nu mai era pustie. Avea câțiva locuitori, nu se știe pentru cât timp. M-am ridicat de lângă foc. În zare, valurile se izbeau unul de celălălalt scoțând gemete ciudate. Nu eram familiarizați cu această lume pustie. Nu eram obișnuiți să trăim fără tehnologie. „Componentele PC chiar conduc lumea?” am întrebat cu glas scăzut, ca pentru mine… „Da!” mi-au urlat cei din jurul focului. „Tu de ce crezi că au fost create procesoarele de ultimă generație, hardurile, softurile și diversele aplicații pe care le folosim la locul de muncă? Nu crezi că și datorită lor societatea a progresat? De fapt, societatea și tehnologia avansează împreună. Una o împinge de la spate pe cealaltă și viceversa. Acum poți să faci o comparație: ieri te aflai în fața celui mai performant calculator, cercetând viața balenei albastre, iar astăzi nu ai în buzunar nici măcar un Bosh 509. Cum te simți fără mângâierea tastelor? Cum te-ai simți să trăiești până la adânci bătrâneți privată de tot ce înseamnă proces tehnologic?” Pledoaria lui Andrei-căci el era răzvrătitul-mi-a confirmat, de parcă mai era nevoie, că într-adevăr, acum, componentele PC conduc lumea. Însă sunt ajutate și create de noi, de către oameni. Sunt aportul adus omenirii de către remarcabila noastră inteligență cu care am fost înzestrați!

*articol scris pentru etapa cu numărul 23 a competiției Superblog 2012.

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *