Inelul fericirii absolute!

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 5 minute.

Povestea mea începe în vremurile în care femeile mânuiau cu dibăcie armele, trăgeau cu arcul, luptau alături de bărbați dar, în același timp, erau mame devotate, soții cochete, gospodine desăvârșite și sclave obediente. M-am născut din priceperea și măiestria bijutierului Rubius și am fost descântat, purificat și blagoslovit de marele druid Taranis. Am fost ales să fiu purtat de către prințesa Lisandra, din neamul celților de la apus. Zi și noapte străluceam la inelarul mâinii sale drepte, ochii hulpavi ai femeilor din tribul nostru pândind momentul în care Lisandra m-ar fi lepădat, fie și pentru o secundă, ca să mă fure. Eram deosebit. Și sunt în continuare, chiar dacă pe ici-colo sunt șubrezit de vreme, nu mi-am pierdut complet din strălucire. Duceam o viață liniștită alături de Lisandra, fiind nedespărțiți unul de celălalt. Până într-o seară când preaiubita mea stăpână a fost răpită de cei din tribul lui Balbus și dusă peste mări și țări până în regiunea Nord-Pas de Calais. Am fost părtaș la zbuciumul prințesei și la lupta dintre ea și răpitori. Din păcate, mișeii care o rupseseră de semenii săi aveau cele mai negre gânduri. Au aruncat-o pe Lisandra în cea mai întunecată și mai rece temniță din Nord-Pas de Calais. Peste puțin timp Lisandra avea să îmbrace armura de Gladiatrix și să lupte în arena amenajată chiar în interiorul temniței. Deși stăpâna mea fusese deja călită în focul luptelor, acum simțea cum teama îi acaparează sufletul. Plângea și se ruga neîncetat la zeul Nodens. Dintr-o data s-a ridicat, mândră, orgolioasă… I-am șters lacrimile care începuseră să i se usuce pe obrajii îmbujorați. M-a atins. Atingerea ei mă făcea să strălucesc și mai tare. M-a scos de pe deget. Era pentru prima oară când făcea acest lucru. M-a strâns în pumnu-i cald și, cu vocea sa dulce dar hotărâtă, a rostit următoarele:

„Mărite Nodens și tu, scumpă zeiță Sirona, firul vieții mele va fi curmat în lupta ce va urma. O simt. Visele mi-au fost vizitate de sumbre premoniții. Voi muri luptând. Dar inelul meu de preț,inelul purificat de marele druid Taranis nu trebuie să cadă în mâinile oamenilor lui Balbus. Este lucrul meu cel mai de preț. Îl voi ascunde aici și las cu limbă de moarte ca cel sau cea care-l va găsi să cunoască fericirea absolută.”

Astfel grăit-a Lisandra și, zdrelind cu unghiile peretele rece al temniței, îmi făcu un cotlon în care mă împinse cu regret. Sângele prințesei mele iubite a înroșit arena chiar în acea seară. Iar eu am alunecat într-un somn adânc și lung. Lung de peste o mie de ani căci, în 1870 am văzut iar lumina zilei. Nord-Pas de Calais devenise una dintre primele regiuni industriale din Franța. Tavernele și temnițele din trecut se transformaseră în mine. Am fost trezit din lungul somn de o atingere aspră. Apoi mi-am zărit salvatorul: un bărbat pe chipul căruia greutățile vieții își puseseră amprenta, cu o barbă deasă și încâlcită, păr lung și cârlionțat. Ai fi zis că este un barbar dar ochii săi blânzi de-un albastru intens îi trădau bunătatea. „Mon Dieu, se pare că tocmai am descoperit inelul Lisandrei, despre care toți strămoșii noști vorbeau că s-ar afla în mina aceasta, pentru că aici și-a găsit sfârșitul prințesa. Se spune că cine găsește acest inel va cunoaște fericirea absolută! Nu voi spune nimănui despre descoperirea mea și voi dărui prețiosul inel scumpei mele fiice, lui Jeanne, care urmează a se căsători cu Francois. Ea merită fericirea absolută, după o copilărie plină de greutăți!”
Astfel am ajuns să trăiesc vreo 50 de ani alături de Jeanne și de familia ei. Într-adevăr, Lisandra a avut dreptate. Le-am dăruit fericirea absolută. Iar blânda Jeanne m-a dăruit fiicei sale, Lorena. Din păcate, în anii 1940, teroarea războiului a cuprins și zona franceză Nord Pas de Calais. Oamenii de aici se ascundeau de trupele inamice aceștia furându-le absolut tot, inclusv bijuteriile. Într-o noapte geroasă, am fost trezit de bombele care picau exact lângă locuința Lorenei. Inamicul ne sufla parcă în ceafă. Speriată, buna mea stăpână a repetat gestul făcut de Liandra cu foarte mult timp în urmă: îngrozită de iminentul sfârșit, m-a acoperit cu o bucată de pânză roșie, a creat o adâncitură lângă un stâlp de susținere a casei și, cu lacrimi amare și-a luat adio de la mine, și de la fericirea absolută. Au urmat ani grei pentru regiunea Nord Pas de Calais. Abia după terminarea războiului, lucrurile au început să intre pe un făgaș normal. Eu încă îmi duc traiul în acea mică adâncitură în care m-a lăsat Lorena. Știu că povestea mea este cunoscută în toată Franța. Cercetătorii, muzeografii, vânătorii de comori încă mă caută prin străfundurile minelor și peșterilor. Iar eu sunt atât de aproape… Peste mine a crescut un covor de trandafiri, de-un roșu sângeriu ca și piatra mea. Legenda spune că cine mă găsește va avea parte de fericire veșnică. Iar eu îmi doresc din tot sufletul să ofer ceea ce Lisandra mi-a lăsat cu limbă de moarte. Poate în curând cineva care într-adevăr are nevoie de o viață mai bună, mă va găsi. Până atunci, mă bucur de trandafirii roșii ce-mi alină traiul subpământean.

*articol scris pentru etapa cu numărul 25 a competiției Superblog 2012.
**ceea ce am scris este fictiv, fără a avea la bază o altă legendă deja existentă.
***surse foto: www.luxurygifts.ro, http://www.kentuckyderby.com/experience/traditions/roses