Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 7 minute.

Cucerirea Polului Nord!

Cucerirea celui mai nordic punct al pământului rămâne încă o problemă foarte controversată în rândul oamenilor de știință. De la Amiralul Robert Edwin Peary care se pare că a fost primul care a atis Polul Nord, în 1909, până la scoțianul Sir Wally Herbet (primul om care a ajuns pe jos la Polul Nord, în 1969), toate întâmplările care au legătură cu aceste ținuturi sunt mai mult sau mai puțin legate de atelajele canine. robertpeary

În anul 2007, echipa emisiunii Top Gear încerca un experiment inedit: cine atinge primul Polul Nord: echipajul aflat într-o mașină de teren sau cel care a fost transportat cu un atelaj canin? Lupta între câinii… putere și caii putere a fost crâncenă, cei din urmă ieșind în avantaj. Dar vorbim de timpurile moderne, pe când acum 100 de ani atejaleje trase de câini erau vitale pentru exploratori.
Pe 6 aprilie 1909, Amiralul Robert Edwin Peary, împreună cu bunul său prietenul, medicul afroamerican Martin Henson, aveau să atingă Polul Nord. Sau cel puțin așa s-a lăudat Peary, pentru că atât contemporanii cât și predecesorii săi, au încercat să-l detronze, contestându-i până și însemnările din jurnal. Oricare ar fi adevărul, Amiralul Peary rămâne un exemplu de ambiție și îndârjire, de luptă dusă la extrem, motivată numai și numai de dorința de a atinge cel mai nordic punct al Terrei.

Aproape 18 ani a petrecut Peary în neîmblânzita Alaska, realizând numeroase expediții. Într-una dintre ele era cât pe ce să-și piardă viață. Din fericire, și-a pierdut opt dintre degetele de la picioare (din cauza degerăturilor). Dar acest eveniment nu l-a convins să renunțe la visul său: în 1908, la vârsta de 53 de ani, Peary pornește spre Polul Nord, la bordul celebrului său vas, „Roosevelt”. Potrivit însemnărilor din jurnalul său, pe 1 martie 1909 atinge capul Columbia iar de aici își continuă drumul spre Polul Nord, pe uscat, însoțit de 24 de oameni în atelaje trase de câini. Când se afla la circa 240 de km distanță față de zona polului își trimite înapoi pe vas o parte din echipaj: pe căpitanul Robert Bartlett și alți membrii ai expediției, alături de el rămânând doar Martin Henson și patru eschimoși. Polul Nord a fost atins pentru prima oară la 6 aprilie 1909, de șase oameni și cinci atelaje trase de 40 de câini.

Aventura polară

După ce și-a petrecut mai bine de jumătate din viață explorând mii de mile de ținuturi acoperite cu gheață sau cu apă, amiralul Peary a devenit cel mai experimentat exploator al zonei arctice. Dar prețul plătit pentru acest „titlu” au fost ani grei de muncă, timpul și-a pus amprenta asupra sa dovadă stând ridurile adânci care-i brăzdau chipul părul încărunțit și, mai ales, efortul pe care-l depunea când mergea (din cauza lipsei a opt degete).

Cu toate acestea, în încercarea de a deveni primul om care a atins Polul Nord, Peary nu a ignorat tot ceea ce învățase până la vremea respectivă. Pentru că trebuia să ai experiență să fi lider peste 49 dintre cei mai buni inuiți și 246 de câini de tracțiune. Aceștia, împreună cu 19 americani, sunt dovada că Peary a luat cea mai bună decizie organizatorică și logistică pentru expediția care urma.aventura-polara-3

Pe lângă efectivul uman, proviziile au fost impresionante: 300 tone de cărbune, 70 de tone de carne de balenă, 50 carcase de morsă, 5 tone de zahăr, 8 tone de făină și 15 tone de pastramă. Toate acestea au fost necesare pentru ceea ce Peary a numit „ultimul și supremul meu efort”, încercarea sa finală de a câștiga „ultimul premiu geografic: Polul Nord”.
Născut în Cresson, Pennsylvania, în 1856, Robert Edwin Peary a crescut în Maine, unde familia lui s-a mutat când el era doar un copil. A absolvit Colegiul Bowdoin iar din 1881 lucrează ca inginer la Navy Civil Engineer Corps. Cu această ocazie, face mai multe călătorii pregătindu-se, într-un fel, pentru marile aventuri arctice care-l așteptau. Prima oară a explorat Groenlanda, în 1886 iar în 1892 traversează Groenlanda septentrională între fiordul Inglefield și țărmul de nord al insulei, descoperind marea peninsulă din interiroul Groenlandei care ulterior a primit numele său: Țara Peary.

Peary și eschimoșii

Mulți dintre exploratorii de dinaintea lui Peary au refuzat să urmeze sfaturile eschimoșilor, fiind de părere că acești oameni simpli, crescuți în aceste ținuturi izolate, nu le pot oferi nimic folositor. Mare greșeală, pentru că cine mai bine decât nativii acestor teritorii știau care sunt trucurile pentru a supraviețui? Chiar și Peary a fost ignorant la un moment dat, numind populația acestor locuri „eschimoșii mei”, neobosindu-se nicidecum să învețe fiecare nume al tribului cu care avea de-a face.

Cu toate acestea, Peary a acceptat superioritatea unor obiceiuri și practici autohtone. A învățat că se poate supraviețui în sălbăticia locurilor înghețate vânând pentru a-și suplimenta hrana: urși polari, morse, exemplare de bou moscat, iepuri. A adoptat „moda” eschimoșilor care foloseau pentru confecționarea călduroaselor haine pielea de căprioară (pentru jachete), pielea și blana de urs pentru pantaloni, pielea de focă pentru cizme. Ca să nu-i îngreuneze sania, Peary și-a abandonat corturile, preferând să doarmă în iglu (mult mai călduros și rezistent la vânturile aspre).

În final, Peary a acceptat puterea pe care câinii o dețin în acest teritoriu. Exploratorii de dinaintea sa își foloseau proprii oameni ca să tragă săniile. Peary și-a ales exemplare de Canadian Inuit din interiorul unor triburi de pe coasta de vest a Groenlandei. După ce a început să cunoască mai multe despre aceste minunate animale și caracteristicile lor de bază, exploratorul și-a adus câini din regiunea Smith Sound.
În niciun caz acastă apropiere de câini nu s-a petrecut imediat. Nu! A fost nevoie de puțin timp ca Peary să înceapă să le înțeleagă comportamentul și să ajungă la nivelul de comunicare propice. În prima sa expediție în care a folosit de câinii de tracțiune Peary a fost mușcat de un câine mai recalcitrant, în momentul în care se pregătea să-i pună hamul. Cu toate acestea, câinii i-au câștigat respectul.aventura-polara-2

„Sunt animale încăpățânate dar excepționale,” nota Peary în jurnalul său. Într-adevăr, Canadian Inuit este un câine masiv și poate trage, de exemplu, circa 50 de kg pe o distanță de 30 de km fără să depună prea mare efort! „Poate există câini mai mari decât aceștia, poate există câini mai arătoși decât ei, dar mă îndoiesc,” continua Peary în jurnal. „Alți câini poate lucrează la fel de bine și merg la fel de rapid și pe distanțe la fel de mari când sunt hrăniți bine; dar nu există câine în lume care să poată să muncească atât de mult la temperaturi extrem de scăzute nemâncând absolut nimic.”
Deși la început s-a îndoit de reușita sa, Peary a început să fie pe aceeași lungime de undă atât cu câinii cât și cu mânuitul atelajelor. Dar rare erau ocaziile când însuși exploratorul era musherul echipei pentru că, de cele mai multe ori, mergea în fața celorlați, deschizându-le drumul. El era cel care înhăma câinii în jurul pieptului și al șoldurilor, folosind chingi confecționate din piele de morsă, cusute între ele de femeile din triburile de eschimoși. De regulă, așeza câinii la sanie legându-i în evantai, nu în perechi. Însă și Peary era o ființă umană care obosea, se îmbolnăvea, suferea. Deși era mult mai rezistent decât alții, în niciun caz nu era invincibil. Astfel că, mai ales în ultimile expediții, când durerile de picioare deveneau insuportabile, lua loc în sanie. O problemă de sănătate care-i dădea bătaie de cap era un fel de anemie specifică acelor zone. Eschimoșii o preveneau mâncând carne crudă. Dar Peary avea o repulsie pentru acest obicei, considerându-l scârbos.
Un inovator prin excelență, Peary a îmbunătățit săniile eschimoșilor, mărindu-le de la 2,75 metri lungime la 3,50 și chiar 4 metri. Făcute din salcie, fiecare sanie putea să suporte o greutate de 225 de kilograme. Pentru că acum săniile erau mai mari, încărcăturile puteau fi mai bine distribuite, ceea ce cobora centrul de greutate, rezultând mai puține răsturnări deci o stabilitate mai mare. Noile sănii s-au dovedit mai rezistente decât modelele nativilor.

Într-o scrisoare trimisă către mama sa în 1887, Peary scria: „Ultima expediție mi-a pus numele pe buzele tuturor; următoarea îmi va aduce renumele mondial. Ține minte, mamă, că voi ajunge faimos!”

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share