Ratiune si... simtire

Relaţia dintre oameni şi animale văzută prin ochii copiilor!

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 2 minute.

Irina Muşa are 16 ani, este din Craiova şi, într-o lume în care s-ar zice că bunul simţ şi respectul au devenit invizibile, ea este dovada grăitoare că aceste calităţi încă mai fac cinste adolescenţilor din ziua de azi. Iată ce crede Irina despre relaţia dintre noi şi animalele noastre de companie:

„Tu cât de bine comunici cu câinele tău? Cât de mult timp petreci cu animalul tău de companie şi cât din acest timp este alocat comunicării efective, care presupune un receptor, un emiţător, un mesaj, un canal, un context şi lipsa barierelor de comunicare? Comunicarea cu o necuvântătoare (deşi îmi displace profund să folosesc acest cuvânt pentru o fiinţă vie care are şi transmite sentimente, senzaţii, presimţiri) este un lucru destul de relativ. Este posibil oare să se găsească un cod înţeles de ambii participanţi în conversaţie şi până la urmă, este posibil ca mintea tovarăşului tău patruped să funsţioneze cât de cât asemănător cu mintea umană, astfel încât mesajul transmis să fie interpretat corect? Acestea sunt întrebări pe care mi le pun poate zi de zi dar, cu toată strădania şi bunăvoinţa mea, nu le pot aloca un răspuns de care să mă consider complet satisfăcută.
Deşi nelămurită, aceste lucruri nu constituie un factor de stres, de nelinişte, aşa cum s-ar putea presupune: este suficient să-mi chem prietenul de nădejdem să-l privesc alergând cu voioşie, cu codiţa fluturându-i entuziasmată, de parcă singurul său scop, singura sa dorinţă din ziua respectivă, fusese îndeplinită prin acea chemare. Privindu-mă cu ochii mari, curioşi, strălucitori şi cu năsucul umed adulmecând în jurul său, cu lăbuţele din faţă sprijinindu-se pe genunchii mei şi cu limba scoasă într-o încercare de zâmbet canin, aceasta este imaginea ce defineşte pentru mine euforia, fericirea, dependenţa acceptată şi îndeplinită cu bucurie de ambele părţi. Astfel, nu mai este nevoie de cuvinte pentru a-mi da seama de un eventual disconfort al companionului meu: urechiuşele pleoştite şi codiţa leneşă mă conduc, zic eu, spre interpretarea corectă a unei stări ceva mai departe de cea obişnuită, de pozitivism şi mulţumire.
Revenind la explicarea reticenţei mele în folosirea termenului „necuvântător”, o să argumentez printr-o întrebare şi câteva procente: chiar în conversaţia dintre oameni, din comunicarea verbală se reţine un procent de 5%, din cea nonverbală 38% iar din cea paraverbală mai bine de jumătate. Aplicând aceste date în comunicare dintre om şi câine sau câine şi om, contează până la urmă cuvintele ca să cuvânţi? În timp, am învăţat că fiecare opinie are dreptul la viaţă iar, în opinia mea, este o greşeală să numim un suflet plin de trăiri, de emoţii, de sentimente, „necuvântător”.
În concluzie, eu consider că pentru o comunicare eficientă, care să fie reuşită pentru ambele părţi, nu contează neapărat numărul de cuvinte folosit sau timpul alocat, ci relaţia deschisă dintre cei doi participanţi, schimbul de idei, interpretarea stării emoţionale a partenerului.”

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *