Despre artă și... pietre!

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 4 minute.

*mini-interviu cu Mircea Tocaci

„Arta nu este un meşteşug, este transmiterea sentimentului pe care artistul l-a simţit.” Cât adevăr există în vorbele lui Tolstoi! Căci plămădirea tuturor lucrărilor pe care noi, păcătoșii moștenitori ai darurilor frumoase, le numim generic ”artă”, ține numai și numai de sentimentalismul și priceperea artistului. Când simți și mai ales când știi ce ai de făcut, inspirația și dăruirea cu care lucrezi te însoțesc pe calea uneori dreapta, alteori sinuoasă a creației. Cunosc mulți oameni talentați, trăiesc printre oameni talentați cărora le admir și le laud harul cu care au fost înzestrați și determinarea pe care au dobândit-o prin respectul față de frumos și dorința de a urca tot mai sus pe scara propriilor valori. Dar rar mi se întâmplă să laud ”pe față” și în mod direct ceea ce îmi place. De cele mai multe ori filtrez noțiunea de frumos la un nivel superior interiorizat și puține sunt dățile în care satisfacția este materializată în cuvinte. De data aceasta, niște… pietre mi-au atras atenția. Și nu orice fel de pietre. Aș zice că-i magie sau simplitate. Dar un material care pare atât de comun și de banal, a căpătat în mâinile și-n mintea artistului niște valențe de care, de îndată ce a devenit conștient de valoarea lor, acesta le-a dat formă și sentiment. Cine-i artistul? Mircea Tocaci, absolvent al Facultății de Artă Decorativă și Design, Academia de Artă București. Spune că îi plac marea, filmele, poezia și mărețul Ploiești (orașul natal) plin de personaje legendare pe care visează să le prindă într-un film, atunci când va da la Facultatea de Regie, spune Mircea, la vârsta de 40 de ani (n.r. o vârstă matură, prin definiție).

Mihaela Istrate: De ce… sculptura? Ce înseamnă pentru tine această formă de artă și care sunt elementele care îți caracterizează lucrările?

Mircea Tocaci: Sculptura a fost o revelație destul de târzie pentru mine. Aveam 17 ani, urmam un liceu industrial, de strungărie, când întâmplător, conducându-l pe un văr mai mic la Palatul Copiilor, am ajuns în fața unei roate de olar. Totul s-a desfășurat apoi cu viteza unui fulger. Am pus mâna pe creion și hârtie, am ajuns să dorm doar două-trei ore pe noapte, am făcut mii de schițe și desene și, în câteva luni, am recuperat anii pierduți si am dat toate examenele cerute: am fost admis direct în clasa a XII-a la Liceul de Artă din Ploiești, iar la sfârșitul anului am fost singurul din generația mea care a intrat la Academia de Artă din București. M-am orientat spre sculptură pentru ca eă este arta formei. Mi se pare cea mai apropiată de țarina din care suntem făcuți. Faptul că poți să iei un pumn de lut și să îi dai formă este experiența cea mai directă și, totodată, miracolul care ne înrudește puțin cu zeii.

M.I.: În pasiunea ta se regăsește simbolul unicității?

M.T.: Asta reprezintă arta, nu? O afirmare a unicității… Când creezi ceva devi un demiurg.

M.I.: Ai fost profesor de desen. Acest lucru ți-a influențat într-un mod pozitiv viziunea asupra artei văzută prin prisma pedagogului?

M.T.: Încă mai sunt profesor de arte vizuale, doar că am rămas la jumatate de normă deocamdată, ca să am mai mult timp pentru lucrările mele. Pedagogia e o parte care mă completează, e interacțiunea de care am nevoie ca să nu mă pierd în solitudinea pe care ți-o aduce adesea concentrarea în artă. La un moment dat devenise obositor să mă împart așa, dar după o pauză de un an mi-am dat seama că am nevoie de școala. Mă vitalizează în primul rând. Comentez cu copiii secvențe din filme, mergem în parc la desen, facem mulaje din ipsos, iar de curând am pictat împreuna cu ei holul liceului Nichita Stănescu (n.r. Ploiești), în stilul apropiat de arta graffiti, pe gustul lor.

M.I.: De ce ai ales să dai formă pietrei?

M.T.: Poatra este materialul pe care îl simt cel mai aproape de sufletul meu. Îmi place să-l decojesc și să îl transform în cu totul altceva. Iar de când am descoperit pietrele de pe Valea Teleajenului sunt și mai fascinat de acest material. Pentru că, sub griul înșelător și umil de la suprafața acestor pietre banale se ascund structuri incredibile, fabuloase, ca să nu mai zic de coloritul lor, care merge de la muștar la vinețiu, cu tot felul de vinișoare și chiar fosile, rămase de pe vremea când aici se întindea Marea Sarmatică. Este plin Teleajenul de asemenea minunății.

Ca să înțelegi și voi de ce l-am ”descusut” un pic pe Mircea și l-am pus să-mi vorbească despre pasiunea lui, vă las să vă delectați cu imagini ale lucrărilor sale care pot fi admirate pe site-ul www.creation.home.ro si pe pagina sa de facebook www.facebook.com/tocaci.mircea

*mai jos sunt imagini cu sculpturi în marmură și în lemn, cu desene pe pietre și desene pe lemn.