De-ale vietii

Ţara Umerilor Ridicaţi

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 4 minute.

Nu ştiu, nu mă bag, nu cunosc, habar n-am, hai sictir şi dă-te mai încolo… Trăiesc în Ţara Ignoranţei sau Ţara Umerilor Ridicaţi. Dacă nu ţi-ai dat seama până acum află că şi tu împarţi cu mine o bucăţică de glie tot în această ţară. Iubesc România, o iubesc din punct de vedere teritorial, geografic, strămoşesc. Îi iubesc istoria şi formele de relief, îi iubesc flora şi fauna, cetăţile, mănăstirile, tradiţiile, obiceiurile, neamurile de mult apuse. Dă-mi o maşină a timpului şi m-aş întoarce în trup de haiduc să le „*ut muma-n cur” (vorba lui tata) ciocoilor (vechi şi noi). Iubesc oamenii, dar dispreţuiesc prostia şi răutatea, indolenţa, delăsarea, durutul în cot, să moară şi capra vecinului. Mi-e scârbă să deschid televizorul. Mi-e oroare să mai citesc presa pe net. Mi-e oroare şi frică. Înseamnă că sunt laşă sau ignorantă dacă nu mai vreau să ştiu de toate relele din Ţara Umerilor Ridicaţi? România nu e Ţara Unerilor Ridicaţi, România e de fapt ceea ce ar trebui să însemne normalitate. Dar nu este, nu mai este şi nu ştiu când şi dacă o să mai fie vreodată. Normală. Ce e normalitatea? Oare nu este ea diferită de la individ la individ? Poate că ţie ţi s-ar părea anormal ceea ce pentru mine este natural. Nu despic firul în patru. De data asta nu. Nu mai pot, am obosit, am cianură-n creier şi-s muşcată de mâini şi de limbă de colţi nemiloşi de câini maidanezi. Mă oboseşte subiectul acesta al câinilor comunitari care trenează de aaaaani lumină şi despre care am scris zeeeeeeeeeeeci de articole şi interviuri. Nişte oameni stau sus, în fruntea Ţărişoarei Umerilor Ridicaţi. Stau în fruntea ei, dar cu fruntea-n jos şi cu fundu-n sus, oftând profund, din când în când, din dos, în semn de respect pentru-n popor omenos. Curajos! Curajos este acela care se încrede în această adunătură de oameni cu fundu-n sus din fruntea ŢUR-ului. Eu nu am curajul să fac asta, dar am curajul să fac altele. Într-o ţară duală am avut şi am curajul să plantez câteva seminţe. Nu-s multe la număr dar sunt de soi. Plantez cu drag responsabilitate, iubire, respect, dragoste pentru comunicare. Din păcate, cu solurile erodate, peste care au trecut ani şi ani şi ani şi ani… de lupte cu lumea şi cu ego-urile, seminţele nu prea rodesc. Există şi excepţii, dar puţine la număr. Dar mă bucur şi pentru acelea. Însă în solurile tinere şi sănătoase, însetate de informaţie, sămânţa se înfige hulpavă şi acolo rămâne, înflorind statornică, rodind cuceritor, răspândind în jur informaţie preţioasă. benefică, sănătoasă. Vreau să plantez cât mai multe astfel de seminţe în speranţa ca peste ani buni, Ţara Umerilor Ridicaţi să se transforme într-o veritabilă Românie, una a valorilor redobândite în care respectul pentru absolut tot ceea ce ne înconjoară să se afle pe primul loc.

*schimbând nota şi stilul în care mi-am redat sentimentele de lehamite faţă de ceea ce se întâmplă la ora actuală în România dar şi speranţa că măcar prin generaţia nouă (acel sol tânăr de care vorbeam) putem schimba viitorul, aş propune ceva televiziunilor locale şi naţionale: în loc să optaţi pentru difuzarea a zeci de porcării gen Acces Direct, Mireasă pentru fiul meu, Un show păcătos şi multe altele, mai bine aţi dezvolta un format de emisiune şi despre animalele de companie, câini, pisici, papagali, peşti, din care cei mici şi cei mari deopotrivă să înveţe şi să afle lucruri interesante. Faceţi campanii televizate de adopţii, implicaţi-vă activ în aceste acţiuni, nu daţi din gură numai atunci când un copil moare muşcat de câini. Un lucru este clar: câinii nu au ce să caute pe străzi. Dar câţi dintre voi, cei care astăzi se dau mari iubitori de animale, aţi adoptat un câine? De-a lungul anilor am publicat în revista Dog Magazin şi anunţuri de adopţii dar prea puţine dintre ele şi-au atins scopul. Să ridice mânuţa sus care dintre cei care sunt părinţi încă îşi mai ameninţă pruncii cu „dacă nu eşti cuminte te dau la cuţu să te pape!”? Uite cum aceste vorbe rostite într-o doară se materializează şi nasc tragedii. Cuţu a început să-şi ia singur prada, din păcate. Trăim cel puţin într-o ţară în care ridicatul din umeri şi lăsatul buzei în jos miros a „habar n-am”.  Nimeni nu mai are încredere în nimeni. ONG-urile trag ţepe pe bani frumoşi când ar trebui să facă ceva concret. Primăriile sunt organisme transparente, invizibile, de unde doar indiferenţa şi sila pentru cetăţeni sunt în stare să răzbată până la noi. În capul statului nu se află cel mai potrivit cap iar aici nu vreau să intru în detalii, mă scuzaţi, jenante. Aştept să văd ce soluţii mai găsesc minunaţii guvernanţi. Aştept să mi le spună mama căci ea se uită la TV. Ea încă nu trebuie să lingă o felie de lămâie atunci când se uită la ştiri. E mai călită decât mine. Eu sunt mai plăpândă.

hell_forever_and_ever

(sursă foto: http://www.soulwinning.info/hell/hell_forever_and_ever.jpg)

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *