Sec(e)ta de toamnă şi câteva idei constructive
Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 13 minute.
Cică toamna se numără bobocii. Se numără pe naiba… Se numără câinii morţi, victimile lor, cianurile şi oamenii încuiaţi. Ăştia se cern singuri, şi imediat îţi dai seama care-i secta lor. O vezi de la o poştă. Toţi sunt înarmaţi cu bâte invizibile, cuvinte dure rostite de guri spurcate. De cealaltă parte a ceea ce eu numesc sectă de cartier, o sectă gestantă care se impuiază mai ceva decât căţeaua de la colţul blocului, se află o sectă care încearcă zilnic să ne convertească la perversiunile cu care ea este obişnuită. Ai ghicit, e secta politică, desemnată ocupantă a locului I cu premiu şi coroniţă, printr-o jurizare săvârşită de-un barometru al prostiei. Pe seceta asta de informaţii de calitate, încerc să nu mai bat apa-n piuă şi să reamintesc tuturor că, de-a lungul timpului, alături de oameni cărora le pasă de soarta oamenilor şi a câinilor deopotrivă, am prezentat idei care, dacă s-ar fi ţinut cont de ele, acum nu am fi discutat despre eutanasiere în masă, referendum, copii mâncaţi de maidanezi. Şi acum, şi la vremea respectivă, au fost idei şi articole de bun simţ, pe care simt nevoia să le menţionez şi aici, în spaţiul personal. Mai jos este prezentat articolul complet semnat Kuki Bărbuceanu care se regăseşte şi în ediţia cu numărul 111 a revistei „Dog Magazin”. Un sfat prietenesc: înainte de a comenta pe marginea articolului scris de Kuki Bărbuceanu, citiţi-l de la cap la coadă.
“Ne găsim prieteni adevăraţi printre câini. Ei ne iubesc fără să ne ceară nimic împrumut.” (Valeriu Butulescu, “Stepa memoriei”)
Sterilizarea – cea mai bună soluţie!
Fie că dezbatem subiectul câinilor comunitari, fie că avem un câine dar nu dorim să se reproducă, sterilizarea este o soluţie demnă de luat în consideraţie. Ca urmare a reacţiilor cititorilor noştri cu privire la materialele din ediţia trecută a revistei (“America îşi ucide câinii?!” şi interviul cu dl. Eugen Megelea pe tema câinilor fără stăpân) am decis să prezentăm subiectul “sterilizare” într-o altă formă, diferită de cele de până acum. Ultimele articole care-au vizat tema sterilizării, s-au referit strict la intervenţia chirurgicală. În prezentul articol, dar şi în ediţia viitoare, aferentă lunii aprilie 2012, vom schimba puţin registrul şi vom prezenta opiniile pertinente ale unor oameni pentru care acest subiect fie reprezintă parte din meseria lor, fie sunt de acord cu sterilizarea în masă şi beneficiile ei, fie convieţuiesc alături de un animal castrat. Exemple şi opinii sunt multe dar începem cu expunerea de motive referitoare la susţinerea soluţiei sterilizării animalelor fără stăpân, oferită de dl. Kuki Bărbuceanu, Manager de Proiect în cadrul Vier Pfoten România.
Sursa iniţială a prezenţei câinilor pe străzile României o reprezintă demolăriledin anii ‘80 care au provocat un prim val de animale rămase fără stăpân şi indiferenţa autorităţilor faţă de înmulţirea necontrolată a acestora.
Cauza actuală şi cea mai ignorată a apariţiei câinilor fără stăpân se datorează persoanelor care locuiesc în medii rurale ori urbane, preponderent la casă cu curte, care în loc să-şi sterilizeze animalele, preferă să le lase să-şi urmeze instinctul iar puii rezultaţi sunt abandonaţi în pieţe aglomerate, păduri de la periferii, pe lângă restaurante, şcoli, grădiniţe etc. În ultimii ani s-a mărit şi numărul cazurilor de abandonal câinilor de apartament. Au apărut pet shop-urile iar tentaţia sau insistenţele copiilor au făcut ca multe animale să fie achiziţionate pe baza unui impuls de moment iar următorul pas să fie abandonul. Totodată familii întregi au plecat să muncească în străinătate lăsând în urmă animale fără adăpost.
Factorii care contribuie la amplificarea fenomenului: sursele de hrană (resturi menajere care abundă), oamenii care hrănesc generaţii întregi de pui proveniţi de la căţeaua blocului, în loc s-o sterilizeze şi să-i ofere aceeaşi îngrijire până la dispariţia ei naturală; lipsa educaţiei privind necesitatea sterilizării, lipsa fenomenului de adopţie, slaba informare, nepăsarea. Însă cel mai grav factor îl reprezintă absenţa unor programe eficiente de gestionare a populaţiei canine sau mai rău, aplicarea unor măsuri total nedocumentate şi ca atare, greşite.
Aparent, există trei variante de abordare a situaţiei actuale:
1. Omorârea câinilor. O metodă care, la prima vedere, pare cea mai eficientă şi rapidă. La o examinare mai atentă, vom constata că prinderea şi eutanasierea câinilor prin metode “umane” se dovedesc a fi operaţiuni foarte scumpe şi de multe ori imposibile. Iubitorii de animale îşi vor ascunde “protejaţii” ori de câte ori se vor organiza prinderi, urletele unui câine prins de hingheri îi fac pe ceilalţi “comunitari” să fugă. În plus, deseori s-au înregistrat incidente cu aceste ocazii: hingherii au fost ameninţaţi sau agresaţi de către locuitorii din zonă sau în cele mai multe situaţii au fost mituiţi. În aceste condiţii, acţiunea de prindere a câinilor de desfăşoara într-un ritm lent şi anevoios.
2. Înfiinţarea unor adăposturi care ar putea găzdui toţi câinii fără stăpân. Pare o idee bună şi mult mai umană decât prima. Însă adăposturile şi-au dovedit eficienţa numai în situaţia unui număr redus de câini. La nivelul Bucureştiului şi al întregii ţări, sumele necesare pentru construirea acestor adăposturi ar fi fabuloase iar pe măsura ce s-ar popula cu animale, restul exemplarelor s-ar înmulţi nestingherite, profitând de spaţiul şi resursele rămase. În acest fel, ar trebui construite alte şi alte adăposturi. Exceptând costurile construcţiilor, ar mai exista costurile prinderii, sterilizării animalelor din adăposturi plus, cel mai substanţial, cel al asigurării hranei şi asistenţei medicale pe tot parcursul vieţii. Dacă adăugăm şi costurile administrării (îngrijitori, produse pentru igienizare, medic veterinar, medicamente, utilităţi, etc.), niciun consiliu local nu şi-ar putea permite un asemenea buget.
3. Controlul reproducerii. Cu toate că pare cea mai lentă metodă, cu efecte care nu se văd instantaneu, aceasta este singura soluţie care s-a dovedit eficientă în cazul unei populaţii mari de animale fără stăpân, ca cea cu care ne confruntăm de ani de zile în România. Felul în care se aplică această metodă este unul simplu şi cu multe avantaje. Controlul reproducerii presupune: prinderea animalelor, deparazitarea, vaccinarea şi sterilizarea lor, identificarea şi marcarea într-un mod vizibil de la distanţă şi eliberarea celor blânde în locul de unde au fost capturate.
Avantaje: creşte eficienţa prinderilor (iubitorii de animale vor ajuta echipajele să ia câinii dacă vor ştii că aceştia se vor reîntoarce) iar de multe ori câinii vor fi aduşi pentru sterilizare chiar de către cei care-i ocrotesc. Prin vaccinare se elimină riscul producerii unor zoonoze periculoase (rabie). Numărul exemplarelor agresive (masculi în perioada de montă, femele cu pui) va scădea drastic. În urma sterilizării comportamentul animalelor se schimbă în totalitate, cel mai puternic instinct, cel de reproducere, dispare, nu se mai formează haite (în perioadele de montă s-au înregistrat cele mai multe cazuri de agresivitate). În plus, câinii nu mai migrează, fiind mai facilă o păstrare a evidenţei acestora şi depistarea unor exemplare cu probleme (câini agresivi, bolnavi etc).
Sterilizarea în masă este singura soluţie care dă rezultate pe termen mediu şi lung, mai mult decât atât, este o soluţie decentă, umană şi pentru care s-ar primi sprijinul organizaţiilor de protecţie a animalelor cât şi al cetăţenilor.
Numeroase studii şi tratate, inclusiv concluziile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii recomandă aplicarea unui program de control al reproducţiei şi nu adoptarea unei soluţii radicale, inumane, scumpe şi cel mai grav, total ineficiente! Cercetările conduse de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în perioada 1981-1988 în cadrul programului A.G.F.U.N.D. / OMS de luptă împotriva rabiei umane şi canine din ţările în curs de dezvoltare au relevat faptul că programele de eliminare a câinilor (care prevăd prinderea şi eutanasierea câinilor comunitari) sunt atât ineficiente, cât şi costisitoare. Nimic nu dovedeşte că eliminarea câinilor ar fi avut vreodată un impact semnificativ asupra densităţii populaţiei canine sau asupra propagării rabiei.
În spiritul viziunilor ştiintific fundamentate, exprimate pe plan internaţional şi naţional, programele de “prindere şi eliminare” a câinilor fără stăpân sunt considerate ineficiente pe termen mediu şi lung deoarece nu atacă originea problemei, care este ritmul ridicat al reproducerii. În concepţia promovată, CONTROLUL populaţiei canine se bazează prioritar pe: STERILIZĂRI, VACCINĂRI, (implicând înregistrări şi marcaj), plus EDUCAŢIE şi SUPRAVEGHERE.
Dacă densitatea animalelor dintr-o anumită zonă a depăşit un număr critic, atunci soluţia de mai sus este singura care poate rezolva problema. O dată ce numărul câinilor este atât de mare ca în România, se pot omorî oricât de mulţi câini, pe perioade extrem de lungi şi tot nu se va reduce numărul acestora. Rata de înmulţire este mult mai rapidă decât capacitatea autorităţilor de a prinde şi a omorî animalele. În plus, această rată creşte proporţional cu rata omorârii. Câinii fără stăpân se hrănesc cu resturile menajere ale populaţiei. Asta înseamnă că într-un oraş ca Bucureşti, un număr maxim de câini poate supravieţui în limita cantităţii de resturi disponibile. Chiar dacă s-ar reuşi exterminarea a 50% din populaţia canină, tot nu s-ar face nimic mai mult decât îmbunătăţirea condiţiilor de înmulţire şi supravieţuire a celeilalte jumătăţi rămase şi implicit dublarea spaţiului disponibil şi a cantităţii de hrană. Acest lucru ar spori imediat rata de înmulţire şi conform studiilor efectuate, în numai un anotimp de împerechere s-ar ajunge la numărul iniţial de câini. Astfel, metoda uciderii animalelor ar putea fi aplicată la nesfârşit fără niciun fel de rezultat.
Argumente: În România nu s-a ţinut cont de părerea specialiştilor. Ani în şir autorităţile au eutanasiat câinii fără stăpân. Statistica arată că în Bucureşti, în anul 2001 erau 90.000 de câini. În perioada 2001- 2007, Administraţia pentru Supravegherea Animalelor – Bucureşti a raportat capturarea şi eutanasierea a 108.000 câini dintre care 80% au fost eutanasiaţi iar 20% revendicaţi. O altă statistică dată publicităţii de către aceeaşi administraţie arată că între 2001-2007 inclusiv, cifra exactă a fost de 144.339 câini eutanasiaţi.
Pentru aceasta s-a folosit un buget de peste nouă milioane de euro. Rezultă ca pentru eutanasierea unui câine s-au cheltuit între 60 şi 80 euro în timp ce o sterilizare costă 25 euro.
Cu toate acestea, şi în perioada 2011-2012 numărul câinilor de pe stradă era foarte mare, dovedind încă o dată inutilitatea acestui program, confirmându-se astfel concluziile raportului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Raportul tehnic al Comitetului de Experţi pentru prevenirea rabiei – Raport tehnic nr. 824, Geneva/1992.
În prezent, în Capitală, în urma unor calcule bazate pe metode ştiinţifice, Organizaţia Vier Pfoten estimează că trăiesc aproximativ 40.000 de câini fără stăpân. Dintre aceştia, aproximativ 55% sunt deja sterilizaţi.
Constatăm că pe parcursul celor şapte ani, plecând de la cei 90.000 de câini existenţi în anul 2001, au fost omorâţi 144.399, alţi aproximativ 50.000 au murit din cauze naturale (bătrâneţe, boli, accidente) iar numărul lor s-a redus numai la 40.000. Se deduce clar că rata înmulţirii şi supravieţuirii cresc o dată cu rata omorârii. Practic, prin metoda omorârii, nu se poate elimina mai mult de 50% din efectivul de câini dintr-o anumită arie, atât timp cât numărul lor a depăşit un prag critic.
Metoda sterilizării masive şi rapide, “în covor”, micşorează drastic rata de înmulţire în timp ce procentul deceselor din cauze normale rămâne constant.
În fapt, scăderea populaţiei canine de la 90.000 la 40.000 a fost cauzată de sterilizarea “pe alocuri” făcută de diverse asociaţii, persoane particulare, prin sterilizarea câinilor revendicaţi sau programe iniţiate de cabinete veterinare prin reduceri de cost pentru câinii fără stăpân. Practic, în nici unul din aceşti ani nu s-a reuşit eutanasierea a mai mult de jumătate din câinii de pe străzi. În acest fel, dacă nu s-ar fi şi sterilizat – în mică măsură – numărul acestora ar fi fost aproape acelaşi. În schimb, dacă cei 90.000 de câini de la momentul respectiv ar fi fost sterilizaţi în masă (peste 90%) acum problema ar fi fost rezolvată. Media de viaţă a unui câine fără stăpân este de şase-şapte ani iar numărul acestora s-ar fi diminuat de la an la an până la dispariţie.
La fel de importantă este apariţia unui act normativ (există o propunere legislativă în acest sens dar care s-a oprit acum trei ani la Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic de la Camera Deputatilor) care, pe lângă reglementările necesare gestionării populaţiei animalelor fără stăpân, să oblige şi proprietarii să-şi sterilizeze exemplarele fără valoare chinologică/drept de montă. Aceasta este singura metodă pentru a stopa fenomenul masiv de abandon al puilor, atât de răspândit în zonele cu curţi.
Este regretabil că în România singura soluţie găsită de autorităţi a fost uciderea câinilor sau ignorarea problemei atât timp cât aceste rapoarte există de foarte mulţi ani iar autorităţile au fost informate de către diverse organizaţii internaţionale de protecţia animalelor cu privire la metoda sterilizării masive, ba mai mult decât atât, aceste organizaţii au oferit sprijin care presupunea ajutoare materiale, sterilizări gratuite şi punerea la dispoziţia autorităţilor de personal specializat în vederea demarării unui amplu program de control al reproducţiei canine.
Sterilizarea unui câine de talie medie costă aproximativ 25 de euro:
– 15 euro medicamentele şi materiale utilizate (tranchilizant, anestezic,dezinfectant, instrumentar chirurgical, materiale sutură, antibiotic, antiinflamator, mănuşi chirurgicale, materiale identificare, etc.).
– 10 euro regia (salariul medicului şi asistentului veteterinar, al prinzătorului, transportul până la baza unde se fac sterilizările şi retur).
Eutanasia unui câine costă aproximativ 70 de euro, făcând un calcul simplu prin împărţirea bugetului ASA pe şapte ani la numărul de câini eutanasiaţi.
Din cele prezentate mai sus, reiese cât de important este un program de control a reproducerii, atât la nivelul capitalei cât şi la nivelul întregii ţări.
(Kuki Bărbuceanu – Project Manager – Programs, Vier Pfoten România/www.vier-pfoten.ro)
Variațiuni pe aceeași temă (mai mult sau mai puțin)!
S-ar putea să-ți placă și
Mereu împreună – doliul după animalul de companie
Vorbim aceeași limbă: cea a iubirii!
