Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 2 minute.

Editorial „Dog Magazin” nr. 129 noiembrie 2013 

Pe Calea Griviţei…

Iniţiativa cetăţenească ar trebui să fie exprimată nu cu parul, ci cu mintea. Scuzaţi tonul jignitor la adresa celor care au conştiinţa pe minus, dar când IQ-ul din dotare e subnutrit, pretenţiile cu privire la denumirea de „om” scad văzând cu ochii. Căci ce om este acela care judecă cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară? Uneori ne credem semizei, ţinem în mână levierul justiţiei şi dăm cu el în stânga şi-n dreapta. Zdrobim ţeste, naştem leşuri, ne denigrăm ca naţie, îl urâm pe cel de lângă noi, fie că-i om, fie că-i animal. Facem legea cu toporul, pumnul nu ne mai ajunge, de minte… nici nu mai vorbesc. Pe 30 august 1877, dorobanţii ridicau tricolorul românesc deasupra redutei otomane Griviţa. Cu bătălia de la Griviţa, armata română şi-a făcut intrarea în Războiul de Independenţă. După război, în Bucureşti, strada denumită Calea Târgoviştei a primit denumirea Calea Griviţei. Nu intru în detalii istorice alambicate. Subliniez doar faptul că, în urma unui eveniment marcant, o arteră importantă a capitalei, era recompensată cu un nume de valoare care avea să dăinuiască peste ani. Anul de graţie 2013. Început de octombrie. Un octombrie aproape roşu, cu proteste şi nemulţumiri, cele mai multe dintre ele justificate şi argumentate. Pe Calea Griviţei un câine, unul dintre zecile de câini aflaţi pe străzi din vina noastră, suferă. Îşi plânge suferinţa prin jumătatea de maxilar rămasă. Plânsese şi înainte ca levierul să îl pocnească. Ce bestie ar face asta? Că om nu poate fi. Aş vrea să privesc în ochi o astfel de arătare, să o sfredelesc până-n adâncul cerebelului cât o sămânţă găunoasă. Nu m-aş obosi să-i plătesc tot cu un levier peste botul spurcat. Pedeapsa şi-o va primi, la momentul potrivit, şi nu de la mine. Biata căţeluşă a avut zile. Şi oameni buni şi minunaţi în preajmă-i. A fost salvată, operată, îngrijită şi rebotezată: Griviţa! Dragi prieteni de la Vier Pfoten, voi aţi salvat o redută. O redută care nu se mai putea apăra singură. O redută cu zidurile dărâmate dar pe care voi aţi reuşit să le fortificaţi cu iubire, pricepere şi încredere. O redută pe care aţi pus-o la adăpost, în numele speranţei!

dm1294

 

 

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share