Shogunul câinilor!

Zilnic încercăm să ne depăşim limitele, să fim cei mai buni în tot ceea ce facem, la locul de muncă, în viaţa de cuplu, în relaţiile cu prietenii. De cele mai multe ori ne căutăm un sprijin, un ghid, pe cineva care să ne susţină şi să ne fie alături în orice circumstanţă. Unii văd în cel mai bun prieten al omului, sprijinul mult căutat. Un astfel de prieten nu te lasă la greu. Între om şi câine se poate crea o legătură care depăşeşte chiar barierele vieţii. Așa cum s-a întâmplat între profesorul Eizaburo Ueno și al său Akita Inu, pe nume Hachiko. În cele ce urmează nu mă voi rezuma doar la a vă istorisi cine a fost Hachiko ci, în primul rând, vă voi povesti despre acest Shogun al câinilor, frumos, curajos, demn dar, mai ales loial: Akita Inu.
Și pentru că am adus vorba de loialitate și suntem, măcar cu gândul, pe teritoriul Japoniei, mi-a venit în minte un haiku (poezie cu formă fixă, tradițional japoneză): „Un bătrân câine fidel/încet, gudurându-se lângă stăpânul lui/vor îmbătrâni împreună.” (H. van Rompuy)

Mai bine de jumătate dintre rasele japoneze fac parte din categoria câinilor de tip Spitz sau „câini nordici”, care împart aceleaşi caracteristici fizice, cum ar fi urechile ascuţite, ciulite, cozile răsucite, două straturi de păr: cel de acoperire şi subpărul foarte des, precum şi forma triunghiulară a capului. Akita este cea mai mare rasă de tip Spitz şi una dintre cele şapte rase pur japoneze care a şi fost declarată monument natural.
Numele său vine chiar de la locul de origine, regiunea Odate, prefectura Akita din insula Honshu, nordul Japoniei. Această regiune este înconjurată din toate părţile de munţi aspri cu ierni geroase, creste înzăpezite şi veri umede. Peisajul muntos este completat de minunate păduri de cedru, câmpii întinse, dealuri, şi râul Yoneshiro, toate acestea reliefând frumuseţea ţinutului Akita. La început, Akita Inu a purtat denumirea de Odate Inu, dar numele i-a fost schimbat definitiv când rasa a fost declarată monument natural al Japoniei, în anul 1931.

Timp de multe secole, în Japonia, puterea era deţinută de Shogun, care domina şi controla cavalerii războinici. Din păcate, se pare că strămoşi ai rasei Akita erau folosiţi în anumite jocuri sângeroase care erau pe placul războinicilor acelor vremi. Dar, în perioada Shogunului Tsunayoshi (1680 – 1709) lucrurile aveau să ia o altă întorsătură. Pentru că Tsunayoshi era născut în Anul Câinelui, în 1687 acesta a instaurat un edict prin care proteja toate fiinţele vii, în special câinii. Edictul cuprindea reglementări stricte care menţionau clar că cine făcea rău vreunui câine urma a fi imediat executat. Iar fiecare câine va fi respectat, adresându-i-se titulaturile de Domn sau Doamnă („Oinusama” – domnul sau doamna câine). În curând, străzile din Tokio aveau să se umple de câini flămânzi şi fără adăpost. În aşteptarea unei soluţii prin care această problemă urma să fie rezolvată, au fost construite adăposturi în care erau ţinuţi circa 50.000 de câini. Nu există mărturii scrise despre ce s-a întâmplat cu aceştia după terminarea perioadei de domnie a lui Tsunayoshi, dar în anumite scrieri se face referire la haite de câini care atacau alţi căţei. Haitele erau descrise ca fiind alcătuite din doi până la 30 de câini, de talie mare, având cozile răsucite, similari cu Akita aşa cum ne este înfăţişat astăzi. Ca urmare a edictului său, Tsunayoshi este cunoscut drept „Shogunul câinilor” dar şi primul care a stabilit un registru al acestora. În registrul denumit „kazukesho” erau notate culorile blănii (alb, roşcat, negru, negru tigrat, negru roşcat, etc.), talia şi caracteristicile fizice ale fiecărui câine.
În deceniile de dinaintea industrializării Japoniei, shogunatul Tokugawa (1603 – 1867) a izolat insula pentru a împiedica pătrunderea influenţei economice şi politice a Europei. În această perioadă sunt menţionaţi diferiţi câini de tip Spitz.
În 1850 a început industrializarea, astfel schimbându-se sistemul politico-economic japonez. Dar, o dată cu modernizarea, a apărut şi dorinţa de a deţine aur şi argint, de exemplu, ceea ce a dus la creşterea ratei furturilor şi chiar a crimelor. Din acest motiv, câinii de vânătoare – Matagi Inu – au început să fie antrenaţi pentru pază şi protecţie. Tot în această perioadă, Japonia a devenit un punct de mare interes pentru comerţul maritim. În peregrinările lor prin ţara Soarelui Răsare, negustorii europeni au adus pe teritoriul nipon mai multe rase de câini din Europa care, ulterior, s-au încrucişat cu Matagi Inu. Printre acestea, se numărau Mastifful, Dogul german, Saint Bernardul, Bulldogul. Chiar şi puternicul Tosa Inu a fost folosit la crearea unui câine cu abilităţi de luptă. La încrucişările care, în final, au dus la definitivarea rasei Akita, a fost folosit şi Karafuto, un câine cu blana lungă, din regiunile de sud ale zonei Sakhalin. Rezultatul încrucişărilor dintre Matagi Inu, câinii aduşi de europeni, Tosa şi Karafuto, a fost Akita Inu. În secolul al XIX-lea, Akita avea să devină un câine impunător, atletic şi curajos, dar caracteristicile de câine pur japonez protejate cu 200 de ani în urmă de Tsunayoshi aveau să fie schimbate.

Pe 4 octombrie 1932, ziarele publicau un articol intitulat „Povestea emoţionantă a unui câine bătrân. Şapte ani a aşteptat întoarcerea stăpânului.” Aceasta era povestea lui Hackiko, un Akita născut în noiembrie 1923, în prefectura cu același nume. Acesta avea să devină cel mai faimos Akita din istoria Japoniei. Profesorul Eizaburo Ueno, de la Universitatea Imperială din Tokio, era un mare iubitor de animale şi întotdeauna îşi dorise să deţină un exemplar de Akita. Iar visul profesorului a devenit realitate atunci când un elev de-al său i-a dăruit un pui de Akita. Eizaburo a numit puiul Hachi, dar numele întreg este Hachiko („hachi” însemna „opt” iar „ko” însemna „duce” sau „prinţ”).
Foarte repede, Hachi s-a ataşat de profesor devenind nedespărţiţi. În fiecare dimineaţă, Hachi îl însoţea pe profesor la Gara Shibuya, urmând ca la întoarcerea acestuia de la serviciu să-l aştepte în acelaşi loc din apropierea gării şi să se întoarcă împreună acasă. Cei doi şi-au continuat rutina zilnic până în 21 mai 1925, când Ueno nu s-a mai întors seara, deoarece suferise un atac cerebral la universitate. Hachi a continuat să-l aştepte pe profesor timp de… nouă ani. În fiecare zi a aşteptat întoarcerea stăpânului său dar niciodată nu şi-a mai văzut prietenul printre călătorii coborâţi din tren. Prezenţa sa zilnică şi privirea fixă asupra trenului a atras atenţia celor care călătoreau frecvent şi care văzuseră anterior câinele alături de profesorul Ueno. Aceştia i-au adus alimente şi l-au hrănit pe durata aşteptării sale. Situaţia a continuat timp de nouă ani, Hachikō apărând zilnic exact în momentul în care trenul sosea în gara Shibuya. Loialitatea şi devotamentul l-au transformat pe Hachi în legendă şi erou naţional, iar în gara Shibuya a fost construită o statuie din bronz înfăţişându-l pe Hachiko. Se spune chiar că ziua morţii acestuia, 8 martie 1935, a fost declarată zi de doliu în întreaga ţară. Apariţia povestirilor despre Hachiko în presa acelor vremi, într-o perioadă în care rasa era la un pas de extinţie a avut un rol mai mult decât benefic pentru binele rasei, aceasta câştigându-şi o mare popularitate în rândul japonezilor.
Statuia originală a lui Hachiko a fost distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial fiind topită şi folosită în producţia de armament. Dar în 1948 a fost construită o altă statuie care poate fi văzută şi astăzi, simbol al loialităţii, încrederii şi inteligenţei rasei Akita.