Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 3 minute.

Am crezut că toată viața voi ajunge să fug de profesia pe care mi-am ales-o, aceea de pedagog. E o denumire gravă, nu mi se potrivește, așa că, pentru câteva rânduri, îmi voi spune ”Doamna”, așa cum mă strigă cei mici. ”Doamna” care, de la sfârșitul lui septembrie, îi tot bombardează cu povești și poezii și încearcă să le trezească gustul pentru lectură. ”Doamna” care zece ani și-a negat rostul. Și uite că ”rostul” a prins-o din urmă. A bătut-o pe umăr, a sfătuit-o să șadă blând, să tragă aer în piept și să-și curme căutările căci sunt în van: cărțile sunt scrise. Nimic nu e întâmplător și totul se întâmplă cu un scop, la momentul oportun. Iar acum, scopul meu este să le fiu alături acestor puiuți care s-au lipit de mine și jur că nu aș vrea să mai îmi dea drumul vreodată. Mă întorc în timp și mă revăd acum doi ani de zile, voluntar în prima mea tabără pentru copii. Acolo s-a aprins scânteia, acolo s-a conturat dragostea pentru ei, dorința de a le planta în suflete altceva, un quelque chose care să nu-i părăsească nicicând: iubirea. Căci puțini dintre noi știu să iubească. Dar aveam să aflu acum câteva săptămâni că pentru cei mici (mă refer la copiii cu vârste între cinci și 10, 11 anișori) iubirea e un lucru natural, ușor de exprimat, lesne de dovedit. Să auzi aproape zi de zi un sincer ”te iubesc” venit din partea unui copil care nu îți aparține fizic decât două ore pe săptămână este nu doar cel mai bun feedback cu putință, ci declarația supremă care îngenunchează cele mai siropoase vorbe care ți-au fost spune vreodată. Să te simți ”cea mai frumoasă și cea mai bună doamnă din lume” este senzația care-ți dă putere să treci peste sistemul mizer care definește învățământul românesc și să te declari norocoasă că ai ocazia să stai față în față cu inocența și, mai ales, că ai puterea să faci ceva pentru acești pui de om. Mi s-au lipit de suflet și mi-e imposibil să-i dezlipesc de pe inimă. Nici nu-mi doresc asta.

Mâini mici și calde, ochi atât de sinceri, obraji îmbujorați, buze care țucă apăsat și gurițe care turuie ce-au făcut la ”grădi”, la școală, acasă, ce au mai citit, ce vor să mai citească, ce vor să le mai citesc… Îi privesc, îi alint, îi sorb din ochi și le simt trăirile de parcă ar fi ale mele. Copilul este cea mai sinceră și mai transparentă ființă. Un copil nu minte. Nu știe să-și ascundă nemulțumirea și nici mulțumirea. El varsă tot, iar datoria ta e să digeri conținutul, ca un om mare ce ești. Să digeri, să alegi, să îndrumi, să ajuți acolo unde e cazul. Copilul ți se dezvăluie în stare pură: neatins de ipocrizie, străin de frustrare și lipsit de răutate. Știi ce nu i se potrivește copilului? Masca meschină a adultului care încearcă să-i imprime un tipar greșit. Dar acesta e alt subiect, pe care-l voi continua cât de curând. Până atunci, prețuiți-vă pruncii, căci prin ei aveți posibilitatea să vă redobândiți inocența demult pierdută!

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share