Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 3 minute.

„Ca să ne putem înţelege empatic unii pe alţii, ar trebui mai întâi să ne acordăm pe frecvenţa vibraţiilor mentale ale celuilalt, renunţând pe moment la propria noastră frecvenţă.” Swami Shivadana, „Puterea gândului”

Se spune că prin mintea noastră colcăie zilnic peste 60.000 de gânduri. Le aud şi eu cum bat timid la uşa cerebelului sau cum forţează portiţele neuronilor. Unele nu-mi dau pace şi-mi tropăie liniştea iar altele se aştern în conştient, cuminţi şi sincere ca nişte copii bine crescuţi. Încerc să le împac pe toate, să le îmbunătăţesc pe cele defecte şi să le pun în aplicare pe cele care merită. Astea-s cele corecte, frânturile care ar trebui să mă facă mai bună, mai maleabilă şi mai încrezătoare.

Într-o zi un gând bun m-a luat pe după umeri şi mi-a şoptit la ureche: acceptă-i pe cei de lângă tine aşa cum sunt. Nu-i judeca, nu-i condamna, nu le impune normele tale. Empatizează! A trecut mult timp de când am dat ascultare gândului bun. Empatizez continuu, poate mai mult decât trebuie pentru că şi empatia asta trebuie controlată. Uneori mă identific cu problemele altora şi simt că acestea mi se încleştează de beregată şi mă lasă fără suflare. Sunt un fel de burete, dacă mă storci o să picur toate emoţiile elevilor mei, toate problemele familiei mele, toate bucuriile prietenilor mei… Empatia asta mă consumă şi îmi dă putere în acelaşi timp. Nu pot să fiu altfel. Mă simt un fel de guru al emoţiilor care, culmea, nici măcar nu-mi aparţin. Mi le însuşesc dintr-o privire, dintr-o atingere, văd dincolo de omul din faţa mea. Empatia te ridică şi te coboară. Te ridică în ochii celor pe care îi înţelegi şi te coboară în faţa ta, atunci când târâi după tine toate emoţiile celorlalţi. Acum construiesc un izolator pentru ceea ce absorb de la ceilalţi, o altfel de cutie a Pandorei.

Acum două săptămâni l-am cunoscut pe Mihăiţă, un puşti de şase ani şi jumătate pe care mama lui l-a adus la Cercul de Creaţie Literară. Pentru puiul ăsta de om s-au dus lupte grele, doi ani de alergătură pentru o adopţie care avea să fie încheiată şi parafată acum câteva luni. Noua familie a lui Mihăiţă este armonioasă, calmă, emană bunătate şi siguranţă. Până să-l cunosc pe băiat mi-am făcut tot feluri de gânduri despre ce urmam să văd: oare e un copil frustrat de lipsa părinţilor naturali, un copil agitat şi nemulţumit în urma celor cinci-şase ani de convieţuire printre asistenţii maternali sau un copil timorat?

Când l-am văzut pe Mihai am înţeles că îngerii au chip de copii. L-am simţit echilibrat, destul de sigur pe sine, ambiţios şi cu extraordinar de mult bun simţ. Îi place la ora de creaţie, îi plac poveştile, este foarte isteţ şi mi-a mărturisit că îşi doreşte ca el, mami şi tati să se iubească veşnic. Este un copil frumos de la care ştiu că am multe de învăţat. Este unul dintre copiii cu care empatizez săptămânal şi care-mi umezesc ochii fără să-şi dorească, fără să ştie că asta se întâmplă. Printre ei se află şi copii ai căror părinţi se ceartă că deh, lipsurile sunt multe şi cererile enorme, copii educaţi cu palma la fund, copii cu retina lipită de calculatorul pe care rulează Minecraft, copii creativi şi originali. Le fur emoţiile şi mă duc cu ele acasă. Apoi îmi aduc aminte că nu trebuie să mă las copleşită, că le am pe ale mele şi le împing cu grijă în izolatorul despre care-ţi povesteam mai sus. Emoţiile lor sunt cele mai fragile aşa că le aşez cu grijă pe sofale învelite-n mătase. Şi lângă ele se vor aşeza altele şi altele şi altele căci asta e menirea omului empatic: să colecţioneze emoţii şi sentimente.

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share