Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 8 minute.

A fost odată ca niciodată un copil. Fusese dorit de către părinți, oameni modești și muncitori, dar copleșiți de sistemul alambicat și de traiul românesc. Cu toate acestea, nu au plecat la căpșuni în Spania ci au rămas lângă copil, să-i îndrume mersul prin viață. Au umflat buzunarele patronatului și au răzbit oarecum prin ceața deasă a neajunsurilor.

Copilul creștea sănătos și frumos. Când mamei i s-a terminat C.I.C.-ul (n.r. Concediul de Creștere a Copilului) și s-a reîntors la serviciu, copilul a rămas în grija bunicii. Cu drag aceasta îl supraveghea ziua, îl hrănea, îi citea, se juca cu el. Când copilul a împlinit trei ani, s-a ținut consiliu de familie și s-a votat în unanimitate: ”Anul acesta merge la grădi!” V-am zis că sistemul era alambicat iar grădinițele făceau (a se citi ”fac”) parte din el. Doamnele educatoare erau drăguțe dar, uneori, grupele de copiii le depășeau priceperea. Nu e ușor să strunești patruzeci de copii (într-o singură grupă) și nici să-i înveți pe toți în mod egal lecțiile zilnice. Dar totuși era bine: doamnele nu își pierdeau răbdarea decât foarte rar, cântau, se jucau, colorau, citeau, mâncau, dormeau, totul după programul fixat de doamne.

A ajuns în grupa mare și deja avea un scriitor preferat (Hans Christian Andersen), o poveste preferată (Crăiasa Zăpezii), știa multe poezii, știa alfabetul, știa să numere până la douăzeci în engleză, știa culorile în engleză, dar nu era tocmai priceput la matematică. De fapt nu-i plăceau cifrele, nici să socotească.povestea-fostului-juma-de-creier-1

A trecut în clasa 0 unde lucrurile au devenit mai serioase. Nu mai era la grădi cu doamnele cumsecade, ci era într-o școală în care învățau și elevi mai mari decât el. Avea douăzeci și nouă de colegi, cu el treizeci de elevi înghesuiți într-o sală cam mică pentru câți erau. În fața lor se afla o doamnă învățătoare puțin trecută de patruzeci de ani.

Mama: ”Și, cum ți s-a părut doamna?”

Copilul: ”Un pic severă…”

Mama: ”Așa trebuie să fie, ca să vă strunească!”

Intrată în herghelia nărăvașă, învățătoarea are hățurile. Treptat le pune zăbalele și-i înhamă. Urmează ochelarii de cal și limitarea orizontului vizual. Au greșit un lucru, sunt pedepsiți cu o jignire. Nu se mai practică batutul la palmă, e la modă bătaia de joc. În clasa 0 a învățat că dacă nu socotește corect e un mare dobitoc, un prost și că nu-și merită locul. Mai bine s-ar întoarce în grupa mare sau chiar în cea mică. El nu era prost, dar pentru că nu-i plăcea matematica, trebuia să i se explice mai bine, mai cu răbdare.

Mama: ”Ascult-o pe doamna, că ea are dreptate!”

Copilul: ”Dar… nu înțeleg cum îmi explică.”

Tatăl: ”Tu pune mâna și învață, să nu ajungi ca noi să-i slugărești pe alții.”

Mama: ”Tac-tu are dreptate. Învață, că dăm juma` din salariu numai pe cărțile și pe școala ta.”

Dacă mama spunea că trebuie să îndure, atunci s-a martirizat. Și-a scrijelit pe piedestalul subconștientului cuvintele jignitoare și-a plecat cu ele la drum. Îi plăceau în continuare poveștile, așa că se refugia în lectură. Dar nu era îndeajuns. Până în clasa a IV-a nu a învățat matematică pe pâine.

Învățătoarea: ”Nu se lipește nimic, doamnă! Cred că nu vrea, că eu am încercat…”

Mama: ”Vă cred… dar măcar evaluarea să o treacă cu bine!”

Și a trecut-o, la limită, pentru că, nu-i așa, el era un prost și un viitor ratat care, probabil, urma să ajungă să fie gunoier. Nu înțelegea ce i se întâmplă. Știa că rotițele-i merg, dar când se vedea în fața foii albe, cu subiectele bine trasate alături, jignirile învățătoarei se cățărau tocmai de-acolo, din subconștient, și-l loveau cu toată puterea în rațional.povestea-fostului-juma-de-creier

A ajuns în ciclul gimnazial, în etapa străjuită de mulți profesori care au pretenții, conform programei. Fiecare ține cu dinții de materia sa. ”Materia mea e cea mai importantă, fără ea nu faci nici cât o ceapă degerată, rahat cu ochi ce ești!” Puțini sunt pe-aici să te-nțeleagă.

Mama: ”Să nu te prind acasă cu note mai mici de 8. Ai văzut că Răzvan are numai 10. Ăla băiat deștept.”

Dar și el e deștept, dar nimeni nu vede asta. De fapt a început să vadă cineva: profesoara de română. Și-a dat seama că îi place să citească și să facă eseuri frumoase și a început să-i exploateze talentul. Azi un concurs pe școală, mâine o olimpiadă județeană. Treptat, treptat, i-a scos încrederea din carapace. Cuvintele jignitoare nu prea mai aveau acum curajul să iasă la suprafață.

A ajuns la liceu, la un profil de uman, unde se simțea în elementul lui. Aici, profesorii aveau și ei multe pretenții, uneori absurde, dar el se învățase cu ele. O singură nemulțumire avea: i se părea că elevii sunt evaluați cantitativ, nu calitativ. Aveau o grămadă de lucruri (unele inutile) de învățat, că așa dicta programa (și apoi profesorul). Imaginația nu prea era luată în considerare, era perfect dacă erai un mic pui de papagal și învățai până la ultima virgulă ceea ce dicta profesorul. Nu s-a putut alinia turmei. Era inteligent, dar… a picat bacalaureatul, cică examenul vieții (nici pe departe).

Mama: ”Ești un prost și-așa ai să rămâi toată viața. Câte sacrificii am făcut noi pentru tine!”

Atunci cuvintele jignitoare s-au înmulțit ca iepurii după o noapte de amor și l-au invadat, i-au ros neuronii, l-au învrăjbit cu el și cu lumea. Pentru că era doar un prost cu liceu, fără bac, nu îl ținea nimeni în puf. S-a angajat la o spălătorie auto.

Tânărul: ”Tată, o mai știi pe Ioana, colega mea din generală? Era vecină cu noi dar s-a mutat într-a patra.. M-am întâlnit azi cu ea.”

Tatăl: ”Mda, parc-am băut cu ta-su o bere, două…”

Ioana era studentă. Studentă, brunetă, modestă, cu capul pe umeri, știa ce vrea de la viață. Și viața o învățase să-i ajute și pe cei mai puțin norocoși. Tânărul nostru i-a povestit Ioanei eșecurile sale, bacul neluat, nemulțumirile părinților, ura sa față de viața asta potrivnică. Și Ioana a descălcit ghemul format în toți acești zeci de ani: ”Tinere, tu ești frumos și deștept. Dacă aș avea mintea ta, aș muta munții din loc. Tu ți-ai pierdut încrederea în tine, asta e problema.”

Au trecut zece ani de-atunci. Copilul, adolescentul și tânărul nostru adult trăiesc fericiți împreună. Plus Ioana și pruncul lor. De copil au grijă bunicii, căci cei doi se duc la serviciu. El a terminat o facultate în care literatura a fost pe primul loc. Printre altele, a vizitat și un psiholog care l-a ajutat să se împace cu copilul prost care nu știa matematică în clasa 0. Încrederea în propria persoană a devenit foarte importantă. Acum niciun cuvânt jignitor nu se mai lipește de el.

Și-am încălecat nu pe-o șea, ci pe-o tastatură și v-am spus o mare și deloc gogonată învățătură.

***

P.S. Acestea nu sunt niște rânduri scrise întâmplător. Ce pare a fi o pură ficțiune este, de fapt, un adevăr trist: copiii din ziua de azi nu sunt încurajați așa cum trebuie, li se pun etichete dure, comunicarea se spune că există dar sunt cel puțin vorbe goale. Copilul se lasă afectat de tot ce îl înconjoară. Este ca un burete care reține informație, iar informația trebuie să fie pozitivă. La fel și vorbele pe care i le spunem. Dacă părintele sau cadrul didactic îl etichetează ca fiind un pierde vară, un pămpălău prostovan cu juma de creier, ei bine acel copil va rămâne poate chiar toată viața cu o stimă de sine foarte scăzută sau inexistentă. Copiilor le pasă ce credem despre ei. Au nevoie de feed-back, iar dacă acesta nu este pozitiv trebuie să avem grijă cum le-o spunem. Injuriile sunt excluse.

Aceste rânduri sunt scrise în urma cazului petrecut la Cluj – prin 2015 – când o învățătoare de la Liceul de Muzică Sigismund Toduță, a agesat verbal un elev. Am mai spus-o și o susțin: asemenea oameni nu au ce căuta la catedră. Punct. Lucrul cu cei mici (mai ales cu cei de la grădiniță sau clasa 0) poate fi mai dificil: nu întotdeauna puștii sunt atenți sau receptivi. Trebuie să găsești modalitatea propice de a le capta atenția și de a-ți înțelege spusele. Și eu lucrez cu copii între cinci și șapte ani, unii dintre ei sunt foarte gălăgioși, câteodată trebuie să mai ridic tonul pentru a-i face atenți, însă în întâlnirile noastre nu au ce căuta jignirile, mustrările, pedepsele. Are mama o vorbă: ”N-o să vezi copil cuminte și babă frumoasă.” Așadar, dragi colegi care vă știți mai colerici, a ridica vocea e una, a jigni un copil e alta. Expresii de genul ”jumătate de creier”, ”tu ești întreg” etc. nu au ce căuta pe buzele unui dascăl adevărat. NU!

 

 

 

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share