De-ale vietii

Știi cum e să te-ncuie (din greșeală, normal) bărbatul în casă?Îți spun eu: se lasă cu atac de panică

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 5 minute.

”Să nu-ți uiți cheia-n ușă. Pe din-afară!” Aceasta e vorba care se poartă, mai nou, la noi în casă. E un fel de ”Iubitule, îți doresc o zi frumoasă!” sau ”Spor la treabă!” Te lămuresc de îndată cum s-a ajuns în situația asta. Până atunci lasă-m-o țâră să-mi vărs oful și să dau olecuță din casă. Numai un pic, că ce-i mult strică și nici nu-i bine să știți voi chiar toate dedesubturile. 🙂

Să tot fi avut vreo șapte, opt ani când, împreună cu una dintre verișoarele mele, cu doar șase luni mai coaptă decât mine, ne jucam de-a ”sechestrații”. Asta presupunea ca, după ce ne fugăream ca bezmeticele prin casă, una dintre noi să se ascundă în lada de la recamier iar cealaltă să se proptească cu spatele în ea. ”Sechestrata” stătea un pic ”la răcoare” și-apoi bătea timid în ladă, un fel de semnal sau cod de eliberare.

Stupid joc, gândesc acum, dar noi ne amuzam teribil atunci. Deh, eram copii trăiți fără tablete și aifoane, ne făceam de lucru cum puteam, cum ne ducea mintea și, când nu jucam leapșa sau rațele și vânătorii, ne hăituiam între patru pereți.

Ai zice că până aici nu e nimic ciudat dar partea interesantă e că, în urma sechestrului din lada recamierului, am dezvoltat ceea ce, în termeni medicali poartă numele de claustrofobie. Exact! Teama de spații închise, o fobie care mă ține departe, dar foarte departe de lifturi, aglomerații și alte zone strâmte. Se spune că, această claustrofobie dobândită în perioada copilăriei, ar trebui să se diminueze la vârsta adultă. Ei bine, la mine s-a dezvoltat până într-acolo încât, doar dacă mă gândesc la gratiile care-mi protejează ferestrele (stau la parter, la marginea Ploieștiului, gratiile sunt un accesoriu obligatoriu) mi se pune nodul în gât iar pulsul o ia razna.

Știi cum e să te-ncuie (din greșeală, normal) bărbatul în casă?

Buuuun! Deci te-ai lămurit că-s claustrofobă. Nu mă apucă des stările de panică, dar și când se instalează, se lasă cu bufeuri, frisoane și-o panică teribilă. De obicei evit spațiile închise și am învățat să mă controlez. Dar se-ntâmplă să apară neprevăzutul și să-ți zgândăre anxietatea taman la tine-n casă. În cazul de față, neprevăzutul are un nume și-o titulatură: Andrei, prințul consort!

Poate cea mai importantă îndeletnicire matinală este plimbarea cu Nosy, cățelușa noastră. De obicei, când Andrei pleacă la serviciu, ies și eu cu Nosy. Îl conducem până la mașină, romantisme, urări de bine, îi amintim să nu uite să ia pâine, chestii din astea. Zilele trecute, când Andrei avea mașina în service și urma să plece împreună cu un coleg, programul nostru matinal s-a decalat un pic și el a ieșit pe ușă fără să ne mai aștepte și pe noi. ”Bine, hai, pleacă, ieșim și noi în cinci minute!” mi-aduc aminte că am glăsuit. ”Da` închide tu ușa că nu-mi găsesc cheia” am mai apucat să strig. Am auzit sunetul sec al yalei și-apoi pașii apăsați ai lui Andrei îndepărtându-se.

Nosy se foia nerăbdătoare pe lângă mine jucând, cum ar veni, de pe un picior pe altul, cu nerăbdarea câinelui care abia așteaptă să dea nas în nas c-un colț de iarbă sau cu trunchiul unui copac. Recunosc, am mai lălăit-o preț de cinci-zece minute. Mai o gură de cafea, mai un mail, mai un ochi pe facebook… hai să ies cu câinele. Cotrobăi după cheie în toate papornițele din cuier. Într-un final o aflu într-un colț de căptușeală jumulită, o vâr în broască șiiiii… se blochează. O rotesc în stânga – nimic. O rotesc în dreapta – nimic. O scot, doar pentru a mă holba la ea să văd dacă e cheia care trebuie (ah, am și astigmatism, destul de nasol, în sensul că-s chioară de-a binelea). E cheia bună. O vâr din nou. Situația se repetă.

Într-o fracțiune de secundă se instalează panica și nodul în gât: sunt blocată în casă, cu gratii la geam, în cutia asta de chibrituri, cu claustrofobia pe mine… Pun mâna pe telefon și chem întăriri. Îl sun pe Andrei și-ncerc să-i explic cât de nasoală e situația, cum cheia nu mai merge și ușa e blocată și eu mooooor aici gândidu-mă cum să ies din casă printre nenorocitele de gratii printre care nici măcar eu, o subțirică prin definiție, nu mă pot strecura. Deja, în timp ce vorbeam cu el, căutam cu privirea flexul sau fierăstrăul să hăcuiesc gratiile.

”Da` cum să nu meargă cheia?” îmi spune molcom Andrei. ”De dimineață a mers. Dar stai, cheia mea unde este?” mă întreabă nonșalant. ”Ahhh, cred că am uitat-o în ușă. Pe dinafară. Hai că mă întorc repede acasă!”

Imaginează-ți un atac de panică generat de claustrofobie, însoțit de nervi și dorința de a-l strânge de gât pe generatorul situației. Biata Nosy, se lipise de ușa de la intrare și nu pricepea de ce suntem gata de plecare dar totuși nu ne urnim din loc. ”De-aia, Nosy, că tac-tu e un uituc și-un amețit și mă mir că nu și-a lăsat și mințile undeva pe casa scării.” Mă gândesc cum ar fi fost să treacă un vecin binevoitor, să ciocăne pentru a mă avertiza că mi-am uitat cheile în ușa iar eu să urlu din casă: ”Te roooog, deschide `mneata, că eu îs blocată, m-a încuiat bărbatul în casă fix cu cheia aceea de spui că am uitat-o pe din-afară.”  

În acea zi boscorodeala și morala au continuat și continuă și-n ziua de azi, de fiecare dată când mi se dă ocazia. De-atunci ne îndemnăm cu tandrețe-n glas, unul pe celălalt,”Să nu-ți uiți cheia-n ușă. Pe din-afară!”

Știi cum e să te-ncuie (din greșeală, normal) bărbatul în casă?

 

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *