Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 7 minute.

Părea o dimineață normală. Am plecat de-acasă îmbrățișată de frigul specific zilelor de toamnă bătrână. Până când am ajuns în centrul Ploieștiului, soarele rânjea impenetrabil pe-un colț de cer. Rece, indiferent, dar totuși prezent. Cu cât mă apropiam de locul în care trebuia să ajung, o mână invizibilă mă sugruma. Urma să mă întâlnesc cu Daniel și da, normal că aveam emoții. Și tu ai fi avut dacă ai fi fost în locul meu.

Daniel are 38 de ani. Nu s-a grăbit să ajungă aici, nu. Un om calculat, cu viața trăită pe-ndelete, gustată în tihna dictată de-o personalitate domoală și prietenoasă, alături de-o familie frumoasă, Daniel a fost și este un tânăr echilibrat în toate. Știi, e genul acela de bărbat despre care bunicile noastre ar spune ”Maică, e băiat bun, nu bea, nu fumează, e respectuos, pe ăsta tre` să-l iei!”

 ”În cinci minute ajung… Uite că a-nceput și ăsta mic să bage lemne-n sobă, să ne-ncălzească și pe noi o țâră…” îmi șoptesc în gând și zâmbesc, cu ochii spre soare. De ceva vreme-ncoace m-am obișnuit să mulțumesc fiecărei zile, fiecărei dimineți pentru miracolul de a o vedea, pentru plăcerea și necesitatea de a fi, pentru mine, pentru ceilalți. Am ajuns. Trag aer adând în piept și mă-ndrept înspre biroul unor buni prieteni. Aici urmează să mă văd cu Daniel.

Ce ai face dacă, într-o zi, ca din senin, nu ai mai fi sigur(ă) pe viața ta? Cum ai reacționa dacă ai fi pus în fața unui diagnostic deseori fatal? Bineînțeles că te-ai lupta până-n pânzele albe pentru a-ți revendica dreptul la viață. Bineînțeles că cei dragi ție ar fi acolo, lângă tine. Dar ce te faci când sistemul te ia la palme, îți trage un șut în fund și te pune să te descurci cum poți, cum știi?

În birou e ”warm&cozy”. Îmi vine să-mi scot laptopul și să mă apuc de lucru, căci atmosfera de aici e soră bună cu procesul de creație. Daniel încă nu a ajuns așa că profit să pălăvrăgesc cu George și să savurez o cafea delicioasă. Și-atunci a apărut un zâmbet. Daniel.daniel-2

De obicei, când te întorci din concediu te pregătești să te duci la serviciu, nu în spital să te tratezi de cancer. La sfârșitul verii Daniel s-a simțit rău. ”Tot timpul am fost atent cu sănătatea mea. Mi-am făcut analizele în fiecare an. În plus, nu mă caracterizează viața haotică. Nu fumez. De băut, beau doar ocazional. Eram singurul de la serviciu care mă duceam cu mâncare gătită de acasă. Îmi place să fac mișcare. Îmi place muntele…” sunt vorbele lui Daniel. Oboseala accentuata, un rau generalizat, investigatii peste investigatii, probele pentru biopsie… conduc catre hidosul diagnostic: cancer gastric. ”În România nu mi s-a putut spune ce tip de cancer este. Dar medicii din Turcia, de la Acibadem, și-au dat seama despre ce este vorba.”

Nu e ușor să vezi ditamai bărbatul, de-un metru 90 și, cândva, de-o sută de kilograme, cum s-a împuținat. Primul gând e de furie și-ți vine să te iei la trântă cu mama lui de cancer să-l faci K.O. și să-l trimiți de unde-a venit. Dar apoi privești adânc în ochii lui Daniel și nu vezi nicio urmă de ură, nici furie, nici regret. Doar bunătate, seninătate, resemnare. Și ți-e rușine de răzvrătirea gândurilor tale. Și empatizezi până-n cea mai stingheră celulă cu acest om care trece prin ceea ce tu nu ai vrea să treci niciodată.

”Mai întâi a fost Claudia (n.r. soția lui Daniel). Ea a fost prima diagnosticată cu cancer. În 2011. Teodora, fetita noastra, avea doi ani atunci.” spune Daniel cu privirile umbrite de-o amintire îndepărtată care s-a-ntors să-l bântuie în cel mai pervers mod. Wait! What? Nu prea diger asta. L-am pus să-mi povestescă sistematic, cronologic, ca într-un CV macabru. În 2010 tatăl soției sale murea în urma unui infarct. În 2011 Claudia a fost diagnosticată cu cancer limfatic. Scapă de nenorocire dar suspiciunile unei recidive nu se dizolvă, ci îi însoțesc la tot pasul. În 2013 mama Claudiei este diagnosticată cu o tumoră malignă pe intestin. Din fericire, se rezolvă totul cu bine. Cu toții sunt temători ca nu cumva, în urma acestei supărări, boala Claudiei să nu revină. 2016. Daniel este diagnosticat cu cancer gastric. ”Nu este o formă operabilă. Trebuie să fac tratament cu Herceptin. Dar, pentru bolnavii de cancer gastric, statul român nu decontează acest tratament. E prea scump. Dacă aș fi avut cancer mamar, altfel ar fi stat lucrurile, căci pentru acel tip de cancer, Herceptinul e decontat.”

Dau mecanic din cap și mă uit la omul de lângă mine pe care Casa de Asigurări de Sănătate l-a anunțat printr-o adresă că asta e, nu se poate deconta Herceptinul, deci descurcă-te că doar românul asta știe să facă cel mai bine, nu? Aflu că o doză de Herceptin costă 2300 de lei. Daniel are nevoie de patru doze/tratament, o dată la trei săptămâni. Ar trebui să facă tratament cel puțin un an. Medicii din Turcia, de la Acibadem, acolo unde multi romani diagnisticati cu cancer aleg sa se trateze, ii dau o speranta.daniel

”Vreau să o văd pe Teodora crescând. Este un copil maturizat înainte de vreme. Nu vreau să o las singură. Are doar șapte ani. Are nevoie de mine. Iar eu de acest Herceptin ca să pot să fiu lângă ea…”

Plânge. A plânge înseamnă a avea curaj, curaj să-ți lași sentimentele să iasă la iveală, să-ți eliberezi sufletul de o povară, să te descarci. Daniel este un om curajos. Știai că rădăcina cuvântului curaj este latinescul ”cor”, care înseamnă inimă? În trecut, curajul se traducea prin ”a spune deschis ce ai pe inimă”.

Statisticile spun că, în România, sunt depistate anual în jur de 3000 de noi cazuri de cancer gastric, unele dintre ele în stadii avansate. Dacă viața acestor oameni depinde de medicamentul Herceptin, care nu este decontat de CNAS pentru cancerul gastric, care este speranța lor de viață? Oricare dintre noi, și eu, și tu care citești acum aceste rânduri, ne-am putea afla într-o situație similară. Daniel tocmai ce a încheiat o nouă tură de tratament în Turcia. Dar, cu aceasta, a pus capăt și finanțelor. Mai are nevoie de multe vizite la Acibadem ca să se mențină pe linia de plutire. Cât de ușor ar fi dacă ar putea beneficia în țară de acest tratament. În Turcia îl duce un pic mai ieftin decât dacă l-ar face acum în România. Dar stresul drumului, depărtarea de Teo și de Claudia, durerea tatălui său care ar da orice să ia suferința fiului, îl îngenuchează pe Daniel.

Mereu am fost de părere că, dacă mai mulți oameni își canalizează energia pozitivă în aceeași direcție, pentru aceeași cauză, lucrurile pot fi schimbate în bine. Poate că sună puțin mistic, dar e crezul meu, mi-l susțin și mi-l respect. Ce e minunat e că și alți sunt de aceeași părere. Bunii mei prieteni au creat pagina http://daniel.te-ajut.ro/ unde și tu poți să-l ajuți pe Daniel în mai multe moduri: donând pentru tratamentul său, semnând petiția pentru trecerea Herceptinului pe lista de medicamente decontate și pentru cancerul gastric, sponsorizându-l dacă ai o firmă.

Am stat la povești cu Daniel până înspre prânz. Aș mai fi stat mult și bine căci e un om de pus la rană. Îmi doresc din tot sufletul ca lucrurile să se miște într-o direcție favorabilă atât pentru el, cât și pentru alții aflați în situația lui.

”Viața este un joc de șah cu Dumnezeu!” spunea Herman Hesse. Sunt mulți cei care, în acest moment, când voi vă plimbați printre aceste rânduri, stau în fața unei table de șah și încearcă să scoată nebunul (a se citi cancer) din joc. Unii răzbesc și-aruncă nebunul de pe tablă. Pentru alții jocul poate dura zile, luni sau ani întregi. Iar viața devine, dintr-un simplu joc de șah, o luptă în toată regula. O luptă cu tine însuți, cu nebunul care te roade pe dinăuntru ca un vierme neobosit, cu cei din jur, cu divinitatea. La finalul luptei sunt trei variante: fie câștigul este de partea ta, fie nebunul iese învingător, fie Dumnezeu vă scoate pe amândoi din joc. Iar prețul partidei este ceea ce numim și trăim zi de zi: viața!

 

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share