Despre caini si preocuparile lor de zi cu zi

Din aprigul nord până în Valhalla – câinii vikingilor

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 11 minute.

Dă-i play (dacă vrei să citești rândurile de mai jos în acorduri potrivite): 

Chiar dacă nu te numeri printre pasionaţii de mitologie este imposibil să nu fi auzit de vikingi. Temuţii luptători nordici, căliţi ca nimeni alţii în lupte crâncene purtate în goana pentru supravieţuire şi înavuţire, au scris o pagină interesantă în istoria omenirii. Interesantă, nu doar însângerată, pentru că vikingii, când nu erau pe câmpul de luptă sau la cârma drakkarelor, îşi duceau traiul ca fermieri desăvârşiţi.

De când a fost domesticit, câinele a stat în preajma omului, la bine şi la greu. Nici vikingii nu au dus lipsă de câini, pe care-i foloseau în diferite activităţi din jurul gospodăriilor, dar şi la vânătoare. Să nu te gândeşti că barbarii despre care-ți voi vorbi în rândurile care urmează se făleau cu câini prea fioroşi. Nici vorbă. Rase precum Norwegian Elkhound, Jamthund sau Swedish Elkhound, Finnish Spitz sunt chiar simpatice, loiale şi apropiate de sufletele neînfricate ale vikingilor.

Cu mulţi ani după era vikingilor, popularitatea câinilor acestora a fost dovedită în urma descoperirilor făcute în mormintele în care aceştia erau îngropaţi alături de stăpânii lor. Nu este lucru de mirare că vikingii preferau aceste animale deoarece până şi zeiţa Frigga, soţia marelui Odin, stăpână peste casa căsătoriei şi fidelităţii, călătorea într-un car tras de câini, simboluri de netăgăduit ale încrederii şi loialităţii.caseta

Raportându-ne la mitologia nordică, dacă ar fi să descriem un câine definitoriu pentru aceasta, l-am alege pe cel de tip spitz, rezultat în urma împerecherilor dintre câinii domestici din sud cu lupii din ţinuturile arctice, în vremea Neoliticului, aşa cum demonstrează descoperirile unor oseminte datând de acum 4000-5000 de ani. Fără doar şi poate există multe rase moderne derivate din câinii vikingilor.

Arta din era vikingilor ne dezvăluie prezenţa câinelui în vieţile acestor luptători neînfricaţi prin descoperirea pietrelor runice care înfăţişau scene din viaţa de zi cu zi a vikingilor, dar şi din trecerea acestora înspre ţinutul Valhallei. În mitologia nordică, Valhalla sau Valholl reprezenta paradisul în care ajungeau războinicii vikingi după moartea eroică în luptă. Aici urmeau să chefuiască, în palatul zeului Odin, servindu-l şi după moarte, în strânsă tovărăşie cu ceilalţi războinici, formând armata sufletelor vii, pregătindu-se astfel pentru Ragnarok (Apocalipsă).

Pe câteva pietre runice au fost descoperite scene în care războinici doborâţi în luptă îşi făceau intrarea pe tărâmul lui Odin, aşteptaţi la intrare de o Valkyrie ţinând în mână un corn cu mied („băutura zeilor”, obţinută prin fermentarea mierii amestecată cu apă şi polen, ce grăbeşte vindecarea rănilor) în spatele acesteia aflându-se câinele loial al războinicului.

Vikingul nu putea să conceapă viaţa de după fără a-l avea alături pe cel mai bun prieten. Iată încă o explicaţie la faptul că multe dintre mormintele luptătorilor vikingi conţineau şi osemintele câinilor lor. În mitologia scandinavă câinele era considerat călăuza războinicului pe lumea de dincolo. Oseminte ale unor câini de talie mare sau de talie mică datând de dinainte de era vikingilor au fost descoperite în mormintele din Vendel, Suedia.

Marii şefi vikingi erau îngropaţi într-o corabie pe post de mormânt. La bordul corabiei Oseberg au fost descoperite rămăşiţele a patru câini iar pe corabia Gokstad osemintele a şase câini. Scriind aceste rânduri, mi-am promis să ajung la Oslo, la Muzeul Corăbiilor Vikinge, unde sunt expuse cele două celebre corăbii (printre altele) descoperite în morminte regale.U_855,_Böksta

Vikingii şi câinii de vânătoare

Era de aşteptat ca nişte mari vânători să aibă alături de ei câini pricepuţi în a hăitui vânatul. Ultimul capitol din cartea „Vikingii – o povestire istorică din vremuri păgâne” semnată Frans G. Bengtsson, se numește „Despre vânătoarea câinilor”. În afara faptului că aceste nobile animale aveau uimitoarea abilitate de a ţine turmele de vite compacte, fiind recunoscute pentru capacităţile lor de a le conduce, erau şi buni hărţuitori: „Găsiseră iar urmele zimbrilor în paraginile de la răsărit de Kraka-sten; dar în codrii cei deşi, spre miazăzi de acel loc, câinii le găsiseră cu multă greutate, căci se putea vedea, după urme, că turma pe care-o hăituiseră se micşorase din ce în ce. Pe câţiva îi ţinuseră cu toate astea laolaltă; iar când ajunse acasă, Orm află că dulăii lui sosiseră de-acum la Groning cu doi tauri, cinci vaci şi câţiva pui.” 

Norsk Elghund
Norsk Elghund

Unul dintre câinii apreciaţi în era vikingilor este Norsk Elghund folosit la vânătoare de animale mari cum ar fi elanul sau ursul. Oseminte ale acestor câini au fost descoperite în numeroase situri arheologice cum ar fi peştera Viste din vestul Norvegiei, unde au fost descoperite rămăşiţe datând din anii 4000-5000 î.de Chr. Un alt vânător de elani şi, uneori, de urşi, a fost şi este în continuare Jamthund sau Swedish Elkhound, câine de vânătoare suedez, de tip spitz. Jamthund-ul este câinele naţional al Suediei iar unii cercetători cred că rasa a luat naştere în urma împerecherilor dintre câinii aborigenilor cu exemplare similare rasei Laika din vestul Siberiei. Studiile genetice au evidenţiat şi asemănările dintre Jamthund şi Norwegian Elkhound.

Jämthund
Jämthund

O altă rasă apreciată în rândul popoarelor nordice este Karelian Bear Dog despre care ți-am povestit mai multe într-un articol separat.

Dar vikingii nu vânau doar animale mari, ci şi animale mici şi păsări, aici bazându-se pe ajutorul Suomenpystykorva: Spitz Finlandez. Dacă în trecut Spitz-ul Finlandez era utilizat la găsirea elanilor şi a urşilor polari, în vremuri mai recente este folosit la vânătoarea de animale mici şi pentru a semnala prezenţa vânatului care se ascunde prin copaci (potârnichi, cocoşi de munte). Este cunoscut sub denumirea de „prepelicarul lătrător” lătrând cam de 160 de ori pe minut, des şi tare! Asta da alarmă!

Spitz Finlandez
Spitz Finlandez

Câinele de vânătoare preferat în rândul danezilor din era vikingilor a fost strămoşul rasei cunoscută astăzi sub denumirea de Gammel Dansk Honsehund (Old Danish Bird Dog). Spre deosebire de celelalte rase aceasta nu este de tip spitz ci este asemănătoare câinilor din sud folosiţi pentru a lua urma vânatului.

Gammel Dansk Honsehund
Gammel Dansk Honsehund

Cea mai veche rasă nordică rămâne Norwegian Lundehund (sau Puffin Hound, „puffin” însemnând „papagal de mare”), al cărei talent este de a vâna papagali de mare şi alte păsări marine. Acest câine este originar din insulele Lofoten, mai precis din satul de pescari Mastad. Unii cercetători sunt de părere că Norwegian Lundehund (descendent din câinele primitiv, Canis forus) a existat încă de pe vremea ultimei ere glaciare supravieţuind mâncând peşte şi păsări marine.

Norwegian Lundehund
Norwegian Lundehund

Lundehund este caracterizat prin câteva adaptări anatomice excepţionale care-l fac un bun vânător al păsărilor maritime: are, la fiecare lăbuţă, şase degete perfect dezvoltate. O altă abilitate este aceea de a-şi astupa canalul auricular oricând vrea şi de a-şi răsuci capul la 180 de grade. Membrele sale sunt extrem de flexibile ceea ce-l ajută să înoate foarte bine. Aceşti căţei erau foarte valoroşi în perioada vikingilor mai ales pentru că papagalii de mare, păsările pe care Lundehund-ul le vâna, erau considerate delicatese. Şi un exemplar vâna cam 30 de păsări pe noapte pe care le aducea vii la stăpânul său. Astfel, un Lundehund valora cam… cât o vacă bună de lapte.

Legenda lui Tore Ullin şi a câinelui Bram

Una dintre legendele interesante din mitologia nordică este cea a lui Tore Ullin şi a câinelui său Bram, din rasa Elghund. Totul a început la o petrecere în munţii Myrvold, unde tineri şi bătrâni deopotrivă au venit să danseze, să se simtă bină, să bea şi să se ospăteze timp de două zile. La petrecere era prezent şi luptătorul Kransen, din Valea Kvernbo. Tore, eroul din povestirea noastră, era un tânăr chipeş şi prietenos. În a doua zi a petrecerii, în urma unei confruntări pe care a avut-o cu Kransen, Tore l-ar fi ucis pe luptător, fapta sa înfuriindu-i pe tovarăşii acestuia care au început să-l hăituiască. Foarte rapid, având doar pe Bram alături, Tore s-a îndreptat în ţinuturile din nord. Au ajuns într-o vale frumoasă unde au trăit timp de mai mulţi ani, adăpostiţi într-o grotă din munte. Nu le era uşor pe timp de iarnă iar într-o noapte foarte geroasă, coada lungă a câinelui a fost acoperită de gheaţă şi zăpadă. Bietul Bram îşi târa coada de parcă aceasta ar fi fost un iatagan. Atunci Tore a luat coada şi a curbat-o pe spatele câinelui, legând-o cu o cordelină din piele. De atunci înainte, Elghund-ul are coada curbată. 

 Lupul în mitologia nordică

„Lupul Skoll va înspăimânta Luna

Zburând spre Pădurea Durerii;

Lupul Hati, neam cu Hridvitnir,

Va porni în urmărirea Soarelui.” („Grimnismal”, Edda) 

Când spunem mitologie, spunem zei şi simboluri. Când spunem mitologie dacică, spunem Zamolxe şi lupul. Iar lupul este prezent în mai toate mitologiile lumii, deci şi în cea nordică. Lumea, oamenii, zeităţile şi tot ceea ce ne înconjoară sunt alcătuite pe principiile bun-rău. La fel stă treaba şi cu lupii din mitologia nordică: unii sunt răuvoitori, alţii sunt buni.

Gigantul Fenris sau Fenrir, cel mai mare dintre copiii lui Loki si al femelei-gigant Angerbrode. Zeii îl urau pe gigantul cu chip de lup deoarece aflaseră de o profeţie care spunea că, într-o bună zi, lupul şi familia sa vor fi responsabili de sfârşitul lumii.caseta 2

Astfel, ei l-au prins pe Fenris şi l-au închis într-o cuşcă având grijă de el doar Tyr, zeul războiului. Dar zilele treceau şi lupul creştea din ce în ce mai mult, rupând orice lanţ cu care zeii încercau să-l ţină captiv. În cele din urmă, Fenris a fost legat de o stâncă la 100 km sub pământ, iar lanţul a fost ancorat în cele patru puncte cardinale.

Legendele spun că în ziua Ragnarokului (Apocalipsa), lupul rupe lanţul şi se alătură giganţilor în lupta împotriva zeilor fiind cel care-i va aduce sfârşitul lui Odin, devorându-l. Vidar, fiul lui Odin, îşi va răzbuna tatăl, rupându-i fălcile lui Fenris.

Miturile nordice îi aduc în scenă şi pe lupii Skoll şi Hati. „În mitologia vikingilor, Skoll şi Hati hăituiesc Soarele şi Luna. Când lupii îl prind pe unul sau pe altul, are loc o eclipsă. Atunci când se întâmplă asta, oamenii de pe Pământ fac mai mult zgomot ca să sperie lupii şi să salveze Luna sau Soarele.” (Stephen Hawking, Leonard Mlodinow – „Marele plan”) caseta 1

Alte legende vorbesc despre lupii buni care stau permanent alături de zeul Odin: Geri şi Freki, fiind total diferiţi de “fraţii” lor distructivi. În mai toare reprezentările Odin este redat alături de simbolurile puterii sale: suliţa Grungnir, corbii Hugin (Gândul) şi Munin (Aducerea aminte), lupii Geri (Lacomul) şi Freki (Hulpavul). 

Botează-ţi câinele după zeii nordici!

Este la modă să-ţi denumeşti câinele cât mai original. Dacă te-ai săturat de nume comune de genul Bob sau Jack, îţi propun să-ţi botezi câinele după zeităţile nordice:

Odin – zeul suprem

Thor – zeul tunetului

Frigg – zeița cerului

Baldur – zeul luminii

Loki – zeul magiei și al focului

Freya – zeița dragostei și a fertilității

Tyr – zeul războiului

Njord – zeul mării și al vânturilor

Skadi – zeița iernii

Idunna – zeița tinereții și a frumuseții

Hel – zeița morții

Ull – zeul iernii

Forseti – zeul justiției

Bragi – zeul poeziei

Hod – zeul întunericului

Gerd – zeița pământului

Heimdall – paznicul tărâmului Asgard

Aegir – zeul mării

Ran – zeița furtunii și a apei

Sif – zeiță a fertilității

Vidar – zeul răzbunării divine

Bor – zeu primordial

Sunna sau Sol – zeița soarelui

Mond – zeul lunii

Thiazi -zeul furtunii

Svalin – zeița norilor și a dimineții

Sigyn – soția lui Loki

Urd – zeița trecutului

Verdandi – zeița prezentului

Skuld – zeița viitorului

 

 

 

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

5 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *