Despre caini si preocuparile lor de zi cu zi

Femeia și câinele (I)

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 6 minute.

”Toate popoarele civilizate au respectat femeia” (Jean Jacques Rousseau) 

Când Dumnezeu a creat femeia, nu cred că s-a gândit cât de complexă va deveni această plămădire a sa. Modelată din coasta bărbatului, odată trezită la viață, femeia a pășit în Eden înzestrată cu iubire, curaj, siguranță. Traiectoria femeii, de la facere și până în ziua de azi, a fost una sinuoasă.

Aflate mult timp în umbra bărbatului, ”Evele” s-au ambiționat să se afirme în lume, de parcă ar fi vrut să-și dovedească puterea ce le-a fost întipărită în gene: aceea de a face totul cu iubire și pasiune. Înarmate cu curaj și determinare, femeile s-au arătat încrezătoare în propriile forțe, în orice postură sau situație s-ar fi aflat: de la regine celebre, la războinice neînfricate, de la simple femei care s-au afirmat prin inteligența sclipitoare, la femei care au revoluționat domenii în care doar bărbații își puteau face un renume.

Femeia a fost, este și va fi motorul vieții, păzitoarea și ocrotitoarea căminului, mamă, soție, soră…  Fiecare femeie celebră din istorie a avut o poveste bine conturată de priceputele penițe ale vremii, astfel că, nu vreau să-ți reiterez amoruri și acte de vitejie, ci să vin cu completări inedite, cum ar fi acelea despre femeile și companionii lor fideli: câinii.

Între rolul în cadrul familiei și ”îmblânzirea” câinilor!



Femeie din tribul
Hidatsa

Importanța și rolul femeii au fost diferite de la un veac la altul. Nu putem vorbi despre aceeași evoluție a femeii în antichitate și Evul Mediul, de exemplu. Timpul schimbă oamenii și percepțiile acestora. Iar zona geografică are un cuvânt greu de spus în cizelarea caracterelor. Căci într-un fel era privită femeia în Egiptul Antic sau în Roma Antică, și în alt mod era percepută în Grecia Antică. Dacă egiptenii ofereau mai multă libertate femeilor, tratându-le cu respect și, uneori, pe picior de egalitate cu bărbații, în Grecia Antică, femeia era privată de toate aceste lucruri, ba chiar se spunea că are puțin mai multă minte decât un copil.

Au existat situații în care barierele tradiționale au fost depășite și asta nu doar în vremurile trecute, ci și în contemporaneitate. Un lucru este sigur: despre orice eră am discuta, femeia a avut dintotdeauna abilitatea de a strânge în jurul ei o familie. La un moment dat, din aceste familii au făcut parte și animalele de pe lângă gospodărie, mai ales cele care își ajutau necondiționat stăpânii. Din clipa în care câinele s-a alăturat omului, însoțindu-l la vânătoare, apărându-i gospodăria, cărându-i greutățile, iubindu-l și respectându-l, atunci a început, treptat, să dobândească statutul de ”cel mai bun prieten”.

De multe ori, femeile sunt asociate cu pisicile, spunându-se că, acestea din urmă, preferă blândețea și gingășia doamnelor. Însă și câinii preferă femeile și vice-versa. Istoria ne semnalează multe cazuri în care femeile au fost cele care au îngrijit câinii, așa cum se cuvine, i-au hrănit și adăpostit, i-au educat și i-au ”antrenat” pentru anumite îndatoriri de pe lângă gospodărie (cum ar fi căratul sau tractarea încărcăturilor foarte grele). Să luăm drept exemplu cultura indienilor nord americani. În numeroase triburi, femeile erau responsabile cu creșterea și îngrijirea câinilor. În jurnalele călătorilor din vest, erau amintite femeile din tribul Hidatsa (Mandan) care erau foarte afectuoase cu câinii lor.

În lucrarea ”Calul și câinele în cultura Hidatsa”, aparținând lui Gilbert I. Wilson, este menționată Buffalo Bird Woman, născută în 1840, fiica unei căpetenii a tribului Hidatsa, considerată o extraordinară crescătoare de câini, ea ocupându-se și de educația lor. Câinii din tribul Hidatsa erau puternici, bine antrenați și frumoși, diferențiindu-se prin roba cu colorit divers: negru, alb, albăstrui, gălbui cu pete maronii, roșcat cu pete gri pe un fundal predominant alb. Lătratul acestora nu era similar cu al câinilor europeni ci, mai degrabă, semăna cu urletul lupilor.

Este fascinant modul în care Buffalo Bird Woman a abordat creșterea și reproducerea câinilor și cum a ales cei mai puternici câini pentru a fi educați și antrenați: ”Câinii sunt lăsați să se împerecheze tot timpul anului, dar lupii doar iarna. De îndată ce aflam că o femelă este gestantă, aveam grijă de ea și nu o lăsam să tragă încărcături grele sau nu o mai înhămam deloc. De asemenea, eram atenți să nu o lovim în abdomen. Unele femele erau foarte ursuze pe perioada gestației, altele erau plăcute și amabile mai tot timpul, indiferent că erau sau nu gestante. De regulă, o femelă dădea naștere la șapte – 10 puiuți. Se construia un adăpost, special pentru femela gestantă. În ce consta acesta? Se săpa o groapă cu diametrul de 1,5 metri și destul de adâncă, astfel încât puii să nu poată să iasă din ea. Atunci când ploua sau era foarte rece afară, intrarea în adăpost era acoperită cu o piele de bizon. Pentru că ne doream să păstrăm doar câini mari, întotdeauna sacrificam puii din primul cuib al cățelelor, pentru că  niciodată aceștia nu se dezvoltau corespunzător. Din cel de-al doilea cuib păstram doar trei sau patru pui, pe cei cu capul suficient dezvoltat, picioare mari și puternice, pentru că știam că aceștia vor crește așa cum ne dorim. Puii rămași erau sacrificați… Din puii păstrați alegeam o femelă care, pe viitor, urma să fie folosită la reproducere, iar masculii erau utilizați la muncă. După ce puii împlineau 10 zile, urma să-i supunem unui ritual specific tribului nostru: îi afumam. Ardeam salvie pe cărbuni și țineam puii, cu capul în jos, deasupra fumului. Dacă se întâmpla ca unul dintre ei să cadă, știam că nu va crește foarte puternic. Iar despre cei care nu picau, puteam să spun că, într-adevăr, ei vor fi capabili să-mi transporte cortul! Afumarea puilor avea și rolul de a le da acestora poftă de mâncare. Mâncau absolut orice, fără a avea probleme cu viermii intestinali. La vârsta de un an, masculii care nu erau folosiți la reproducere, erau castrați. Din hrana câinilor făceau parte carnea și terciul de porumb fiert.”  

Femeile erau cele care dețineau câinii, îi îngrijeau și îi educau; dar bărbații erau cei care le puneau numele. Câinii populației Hidatsa erau câini de muncă, antrenați să tracteze greutăți substanțiale. Abia după ce împlineau doi ani erau puși la treabă. Până atunci, scheletul și musculatura li se dezvolta corespunzător. Prin grija femeilor din trib, având-o pe Buffalo Bird Woman drept exemplu, câinii beneficiau de un temperament echilibrat și erau bine educați.

Femeie din tribul Puget Sound împreună cu câinii săi

Trecând de la muncile grele la cele pentru care chiar este necesară dibăcia unei femei, merită amintit tribul Puget Sound, din nord-vestul Pacificului. Femeile din acest trib creșteau câini de talie medie, cu păr frumos, sănătos și lung, pe care-l utilizau pentru a țese pături. Bineînțeles, era folosit doar părul rezultat în urma perierii.

  • va urma
 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *