De-ale vietii,  Despre caini si preocuparile lor de zi cu zi

Lucky Nose cu Nasul Roz

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 3 minute.

Mai mult decât orice (bine, nu mai mult decât o bucățică de ceva delicios), Nosy a îndrăgit copiii. Le-a fost alături ani de zile, în tabere, cursuri și ateliere. Copiilor dragi care au cunoscut-o, și nu doar lor, le voi dedica aventurile lui ”Lucky Nose cu Nasul Roz” – un proiect început când Nosy era lângă noi fizic, pe care îl continui acum, cu ea în gând și-n suflet. Voi îmbina ficțiunea cu frânturi din realitate, scopul fiind acela de a-i încuraja pe copii, dar și pe părinți, să privească cu iubire și respect relația dintre om și cel mai bun prieten. Bineînțeles, pe marginea poveștii vor exista ilustrații deosebite, realizate de o persoană foarte dragă mie. Vă ofer primele rânduri (neilustrate, deocamdată), azi, la cinci săptămâni de la plecarea celei care a fost și va rămâne forever & ever Lucky Nose cu Nasul Roz.

Lucky Nose în Orașul de Gheață

Când Lucky Nose a scos căpșorul în lume, o rază plăpândă de soare s-a întrezărit printre norii de deasupra Orașului de Gheață. Raza s-a desprins timidă din înaltul cerului. A călătorit fuguța-fuguța înspre Pământ, fără a avea o țintă precisă. Până când a zărit-o: mică, pufoasă, delicată, cu năsucul roz adulmecând de zor. Nu mai văzuse niciodată un pui de Husky Siberian. Razele de soare nu prea ajungeau prin aceste părți străjuite de gheață. A îndrăgit-o de îndată și a înconjurat-o cu toată căldura pe care putea s-o răspândească acolo, în ținutul cel rece și neprimitor în care nimerise. Lucky Nose i-a zâmbit și s-a întiiiiiiins sub dezmierdarea razei care i se încâlcise în blănița deasă.

În Orașul de Gheață toate ființele erau foarte gros îmbrăcate. Oamenii aveau cojoace din lână și căciuli de sub care abia dacă le zăreai privirile. Iar câinii, cei pe care îi înhămau zi de zi la sanie, aveau cele mai strașnice veștminte: două straturi zdravene de păr, care nu lăsau nici cel mai aprig ger să le atingă pielea. Cozile stufoase le serveau drept fular când, pe timp de noapte, se băgau la somn acoperindu-și cu ele năsucurile umede. Îl vedeți pe Balto, cel care stă mândru în colțul din dreapta al paginii? El este stră-stră-stră-străăăăăăăbunicul lui Lucky Nose, câinele de la care cățelușa din povestea noastră a moștenit nu neapărat frumusețea, cât dragostea pentru oameni.

Cât era ziua de lungă Lucky Nose mișuna de colo-colo, cu nasul când în pământ, când plimbându-l prin aer, trasând cercuri invizibile, după cum îl purtau mirosurile pe care le simțea. Era încă pui și nu fusese înhămată la sanie. Părinții și frații săi mai mari munceau din zori de zi și până târziu în noapte. Ce făceau? Transportau oameni și fel de fel de lucruri dintr-un oraș în altul. Sania trasă de câini era cel mai bun mijloc de deplasare pentru că, în Orașul de Gheață, nici motoarele mașinilor nu porneau din pricina frigului.

Lucky Nose a crescut sub atenta supraveghere a mamei sale, Crisia. De la ea a învățat cum să-și curețe singură boticul după ce mănâncă, cum să se scuture atunci când blănița îi este acoperită de zăpadă și, mai ales, cum să se comporte față de celelalte animale și față de oameni.

Dar a venit ziua în care Lucky Nose a trebuit să plece din Orașul de Gheață. Și-a pus în bagaj o duzină de heringi congelați și tot atâția pesmeți și, călăuzită de familia sa, a ajuns în orașul vecin, de unde a luat trenul înspre…  (va urma)

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *