Câinele, muza scriitoarelor – Femeia și câinele (III)
Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 10 minute.
Prezența unui animal de companie nu îți redă doar pofta de viață, ci și cheful de scris, dorința de a crea. Cu alte cuvinte, te inspiră! Sunt mulți scriitori, poeți, filozofi și eseiști care, în compania animalelor dragi, își găsesc foarte repede cele mai strălucite idei. Penițe rezistente și cerneală în călimară să fie, căci muzele există! Aș dori să amintesc doar trei dintre scriitoarele care au văzut în cel mai bun prieten al omului o sursă de inspirație pentru creațiile lor, un ajutor de neegalat, loial, liniștit, iubitor! Acestea sunt: Edith Wharton, Helen Keller și Virginia Woolf.
Scriitoare și designer, Edith Jones Wharton (1862-1937) a fost prima femeie răsplătită cu premiul Pulitzer pentru literatură, grație romanului ”Vârsta inocenței”, publicat în 1920.
”Micul meu câine bătrân: o bătaie de inimă la picioarele mele.” Iată unul dintre celebrele citate cu care scriitoarea americană și-a descris cel mai bun prieten. Iubirea lui Edith Wharton pentru cățeii săi nu avea margini. Imediat după moartea cățelușei Chihuahua, Mimi, Edith a scris celebra sa nuvelă, ”The House of Mirth” .
În afară de Mimi, Edith se mai bucura de prezența surorii acesteia, Miza, și de Jules, câinele lui Teddy, soțul său. Dar moartea lui Mimi lăsase un gol imens în sufletul scriitoarei. Chiar dacă știa că iubita sa cățelușă era de neînlocuit, Edith și-a mai luat un câine, un Papillon alb, pe care l-a botezat Mitou. Se vede că posesoarea câinelui avea o imaginație exagerată, pentru că acesta își căpătase numele după ce lui Edith i s-a părut că, atunci când latră, câinele parcă ar spune ”Me, too!” (”Și eu!” – în traducere din limba engleză).
***
”Cele mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute, nici măcar atinse. Ele trebuie simțite în inimă.” (Helen Keller)
Helen Keller nu o fost o simplă femeie, nu a fost doar o excelentă scriitoare ci, mai presus de orice, a fost un exemplu de viață. Hellen a fost prima surdo-mută care a absolvit colegiul. În afara faptului că era surdo-mută, scriitoarea americană era și nevăzătoare. Cu toate acestea, Helen a răzbit prin viață, croindu-și atât de bine drumul, mai ceva decât o persoană care se bucura de darul văzului, auzului și vorbirii.
Helen s-a născut un copil sănătos însă, la vârsta de 19 luni, în urma unei maladii febrile, a rămas cu dizabilități auditive și vizuale. Cu toate acestea, ambiția și dorința au fost mai presus de orice dizabilitate: a învățat alfabetul Braille, Anne Sullivan Macy (învățătoarea ei) a învățat-o să vorbească folosind metoda atingerii buzelor și gâtului celorlați în timp ce ei vorbesc, a studiat mult, a călătorit, a scris…
A fost o mare iubitoare de animale, având un respect deosebit pentru câini. La un moment dat l-a avut alături pe Sir Thomas, un extraordinar exemplar de Pit Bull Terrier. ”De fiecare dată când este posibil, câinele meu mă însoțește la plimbare sau în călătorii. Am avut mulți prieteni canini – mastiffi imenși, spanieli cu ochi blânzi, setteri înțelepți și onești, bull terrieri… În prezent, unul dintre acești bull terrieri este cel pe care-l îndrăgesc nespus. Are un pedigree lung, coada cupată și o moacă tare comică. Dar toți câinii mei, toți prietenii mei, îmi înțeleg problemele, dizabilitățile, și mereu stau aproape de mine când sunt singură. Ador afecțiunea lor pentru mine, și modul în care-și agită cozile.”
În anul 1937, Helen a vizitat Prefectura Akita din Japonia și a întrebat de Hachiko, faimosul Akita Inu care murise în 1935. Mărturisind că-și dorește un exemplar din această rasă, l-a primit pe Kamikaze-go. Datorită lui Helen Keller, în America au fost introduși primii Akita Inu. Iată ce spunea scriitoarea despre puiul primit în dar de la Ichiro Ogasawara: ”Dacă a existat vreodată un înger îmbrăcat în blană, acela a fost Kamikaze-go. Știu că niciodată nu mă voi simți mai sensibilă pentru orice alte animale de companie. Câinele Akita are toate calitățile pentru mine: este blând, prietenos și de încredere.”
Tuturor iubitorilor rasei Akita Inu le recomand site-ul http://www.vaakitarescue.org/HelenKeller de unde pot afla mai multe despre călătoria lui Helen Keller în Japonia, scrisorile pe care aceasta i le-a trimis lui Ichiro Ogasawara și dragostea nemărginită pentru minunatul câine japonez.
***
”Familiaritatea profană cu care ne tratăm animalele are în ea ceva dispreţuitor. …Este unul dintre păcatele rafinate ale civilizaţiei. Nu vom şti niciodată ce spirit neîmblânzit se poate să fi luat din lumea lui pură, sau cine este – zeul Pan, o nimfă sau o driadă – acela pe care l-am dresat să cerşească de la noi o bucăţică de zahăr…” (Virginia Woolf – „Despre un prieten credincios“)
Știi care sunt asemănările dintre Elizabeth Barrett Browning și Virginia Woolf? Ambele au fost scriitoare de succes, viețile celor două au avut similitudini până la un anumit punct și amândouă au deținut Cockeri Spanieli: Elizabeth pe Flush, iar Virginia pe Pinka.
Iar Flush a inspirat-o pe Virginia să scrie romanul cunoscut sub numele de ”Flush, câinele poetei”, tradus și în limba română și publicat, în 2013, de Editura Taj. În 1933, acest roman a devenit cea mai vândută carte de până atunci a Virginiei Woolf. Foarte bine este punctată traiectoria romanului, de către Adelina Patrichi: ” Succesul de public i-a luat pe nepregătite pe criticii epocii; călăuzindu-se după principiul că un bestseller, mai ales unul cu temă canină, nu poate fi şi un roman demn de a sta pe acelaşi raft cu cărţile „serioase“ ale Virginiei Woolf, în jurul lui s-a aşternut apoi tăcerea. Romanul a fost multă vreme ignorat de istoria literaturii şi chiar de editori, adesea azvârlit pe raftul cu cărţi despre animale „de companie“. În mileniul al treilea, însă, lucrurile s-au schimbat. Micuţul roman „Flush“ este astăzi analizat în detaliu şi descris, pe rând, drept o biografie iconoclastă, o scriere bogată şi complexă, o metaforă autobiografică, o naraţiune anticipând romanul de maturitate „Anii“, o satiră politică, o alegorie a legăturii autoarei cu Vita Sackville-West, o scriere antifascistă, un comentariu acid despre sistemul claselor în societatea engleză sau, pur şi simplu, un strălucit roman istoric.”
Tot Adelina Patrichi, în cadrul secțiunii ”Cuvânt înainte” din traducerea romanului ”Flush, câinele poetei” este cea care ne oferă detalii prețioase despre pasiunea și respectul pe care Virginia Woolf le avea pentru animale: ”În ochii autoarei, între femei și animalele de companie exista o solidaritate strânsă în acei ani ai începutului de secol, izvorâtă din faptul că și unele și altele erau îngrădite în a se exprima – femeile de aroganța bărbaților, animalul de aroganța stăpânului.”
În eseul ”Despre un prieten credincios”, dedicat lui Shag, un câine avut în tinerețe, Virginia Woolf și-l imagina pe acesta beneficiind de privilegiile bărbaților ”fumând o țigară de foi, așezat la bovindoul din clubul său, cu picioarele întinse confortabil, discutând cu un amic despre ultimele noutăți de la Bursă.”
Împreună cu soțul său, Leonard Woolf, Virginia a deținut o maimuță (Mitz), pisici și câini: ciobănescul Gurth, maidanezul Grizzle, cockerița Pinka. Viața fascinantă a animalelor a inspirat scrierile Virginiei Woolf. Și nu vorbim doar despre câini sau pisici, pentru că și păsările, peștii și insectele au fost prezente în operele scriitoarei.
”Pentru Woolf, cel mai important sentiment adus de un câine în viaţa ei era „partea intimă, partea de joacă“. Poate şi de aceea, în ziua în care şi-a pus capăt zilelor, cititorii ei, mai ales cei iubitori de animale, vor să creadă că, dacă ultimul ei câine, cockeriţa Pinka, ar mai fi fost lângă ea, Virginia ar fi renunţat la acest gest – ştiind că adesea îşi lua câinele la plimbare, este greu de presupus că şi-ar fi umplut buzunarele cu pietre şi ar fi intrat în râu, cum a făcut-o, dacă Pinka ar fi privit-o de pe mal. Ultimele ei cuvinte, adresate soţului, intelectualul răbdător, salvatorul din umbră, tămăduitorul Leonard, într-un bilet de adio, spuneau: „Mi-ai dăruit cea mai mare fericire posibilă. (…) Dacă m-ar fi putut salva cineva, acela ai fi fost tu…“” (”Flush, câinele poetei” – Cuvânt înainte de Adelina Patrichi)
Modelul real pentru conturarea personajului Flush a fost chiar Pinka, cockerița Virginiei, primită în dar de la scriitoarea Vita Sackville-West. Prima copertă a cărții o avea pe Pinka în centrul său. ”Căţeluşa de la tine mi-a distrus fusta, tot ronţăind din ea, a mâncat foile lui L şi a făcut ravagii, luptând din toate puterile ei cu covorul – dar e un înger luminos. Leonard spune, serios, că-l face să creadă în Dumnezeu – şi asta după ce i-a udat podeaua de opt ori într-o singură zi.” ( Virginia Woolf către Vita Sackville-West)
Dar cum de i-a venit Virginiei ideea să scrie un roman despre câinele celebrei poete? Citind scrisorile poetei și ale soțului ei, Robert Browning. Flush apărea foarte des în acele scrisori iar Virginia a prins drag de simpaticul cățel. La parcurgerea scrisorilor s-a adăugat și vizionarea piesei de teatru ”Familia Barrett din Wimpole Street” a lui Rudolf Besier, în care Flush are un rol important, fiind un personaj central. ”Flush, câinele poetei” este un roman atent documentat, muncit, cum îi plăcea scriitoarei să spună, și pe care îl recomand cu drag tuturor. ”Adevăratul, istoricul Flush, câinele iubit al faimoasei poete engleze Elizabeth Barrett Browning, se preface astfel, sub pana unei mari autoare, „într-o creatură fantastică ce deţine darul superb al înţelegerii, devenind chiar comentatorul evenimentelor“. (”Flush, câinele poetei” – Cuvânt înainte de Adelina Patrichi)
Lui Flush, câinele meu (fragmente din poemul dedicat deElizabeth Barrett Browning câinelui său)
Vor spune despre tine mai întâi:
E câinele ce-a stat la căpătâi
Bolnavei, zi şi noapte, neclintit,
Păzind odaia-n umbre grele,
Cu soarele ucis între perdele,
De strajă la patul celui istovit.
Rozele adunate în buchet
Se ofileau şi se stingeau încet,
Iar vântul şi razele de soare
Au plecat. Dar câinele – el a rămas.
Ştia că-n beznă, după storul tras,
Iubirea stă în loc de lumânare.
Alţii ca el prin rouă şi prin iarbă
Prind urma, iepurii-i aleargă,
Pe pajişti însorite-n câmp deschis.
Doar el mi s-a târât şi s-a lipit
De-obrazul supt, livid şi adormit
Şi-n umbra casei a trăit închis.
Căţeii credincioşi sunt mulţi pe lume,
Ce fac orice de fluierul le-o spune.
Ei urcă dealul şi-n goană codru-l trec.
Ci doar acesta ascultat-a de-un oftat,
De-o vorbă stinsă dinspre pat,
De-un ţipăt suspinat şi vechi.
Şi când cădea o lacrimă ori două
Pe urechiuşa strălucind ca nouă
Şi-al meu suspin se înteţea, fricos,
Sărea, dădea din coadă, gâfâia
şi gudurat întreg se oferea
îngrijorându-se duios.
(…)
Şi-acest căţel, de-l cheamă ca să vină
Un glas prieten, farfuria plină,
Afară din odaia sumbră,
O, vino, hai! de-l cheamă-n libertate,
El temător va face-un pas în spate
Lipindu-se mai bine de-a mea umbră.
Iată de ce eu voi a-mi înălţa
Duios şi fără ironie oda mea
Acestui câine drag ce-l cânt!
Fii binecuvântat – spun şi m-aplec.
Eu creştetu-i ating şi mă întrec
în a-l cuprinde veşnic în cuvânt.
Pentru că atâta mă iubeşte el,
Mai mult decât iubeşte alt căţel
Al său stăpân – de-i doamnă ori e domn –
Voi a-i înapoia şi eu iubirea mea,
Mai mult decât primeşte-un câine altundeva,
Unde-l iubeşte doar un simplu om.
- va urma
2 comentarii
Pingback:
Pingback: