De-ale vietii

Giani și Adriana, eroii naționali de la Caraiman!

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 3 minute.

Ieri dimineață m-am trezit cu simptome de DDD (Dor De Ducă). Așa că mi-am luat căsuța în spinare, am luat frumușel trenulețul 3001 până în Bușteni și, însoțită de tânărul coleg Alexandru, am purces înspre Crucea Eroilor Neamului  pe traseul Jepii Mici – Cabana Caraiman – Cruce (cu întoarcere pe Jepii Mari-Bușteni). Deși a fost o căldură înfiorătoare iar Valea Jepilor era secătuită de orice fărâmă de răcoare, am făcut traseul până la Cabana Caraiman în doar două ore. Neașteptat de bine!

Eram nerăbdători să ajungem la monument pentru că pe la ora 9 și 10 – 9 și 15 minute îl admiram din tren propunându-ne că, în mai puțin de patru ore să ajungem să privim Valea Prahovei de lângă Cruce. După un prânz de la restaurantul din ghiozdan (a se citi R.U.C.S.A.C. 🙂 ) și un ceai de la Cabană (by the way, au niște prețuri de ți se ridică părul pe șiră: 5 lei un ceai, 7 lei o sticlă de Fanta/Cola/Sprite la 0,5 l, etc) am plecat înspre Crucea de pe Caraiman. În 30 de minute eram în fața ei. Exact cum mă așteptam să o regăsesc: impunătoare și sfidătoare, ca și cum ar stăpâni muntele prin supremația ei. Regina mută a Carpaților, cea care vede tot dar nu dezvăluie niciun secret.

Pentru cine nu știe ”Crucea Eroilor Neamului este un monument construit între anii 1926-1928 pe Muntele Caraiman, la altitudinea de 2291 m, pentru a cinsti memoria eroilor neamului căzuți în Primul Război Mondial.
Denumirea monumentului este cel de Crucea Eroilor Neamului, dar popular este denumit Crucea de pe Caraiman și a fost înălțată la inițiativa Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I al României, cu scopul de a fi văzută de la o distanță cât mai mare.” (de la Wikipedia citire).

Pe mine legea nescrisă a bunului simț încadrată de o normalitate logică m-a învățat că orice monument, operă, lucrare de mare valoare etc, trebuie respectate. Prin urmare, cum Crucea de pe Caraiman este un monument, nu văd de ce trebuie să existe niște cercopiteci cu creierașii cel mult cât o stafidă din cea mai stafidită, care să-și lase amprenta nenorocită pe el. Când m-am apropiat de Cruce am văzut unde sus scris, cu vopsea, cu ditamai literele, Gică și Alecsandra!!! Un pic mai jos, Giani și Adriana se semnau taman prin 2002. Cine mama lor sunt ăștia? Bănuiesc c-or fi niște eroi necunoscuți ai neamului. Uitându-mă mai jos, am văzut o înșiruire de nume, scrise pe ușa unde era inițial generatorul de energie electrică. Georgiana, Claudiu, Ioana, Lumi, Marius și lista continuă cu toate arborele genealogice din dotare. Iar o oarecare Alice, a lăsat (din păcate) scris: ”I want to die here! Die while seeing this beauty!” Păi cred că mai degrabă a murit de durere frumusețea locului când te-ai apucat tu de scris, bre Alice, cu markerul pe monument.

După Gică și Alecsandra am zărit mai jos doze de bere și alte gunoaie. Și un grup mare de pantofari (adică turiști care urca pe munte în sandale, teneși, cu geanta Louis Vuitton pe umăr, cu berea în sacoșă și punga de semințe la purtător) care probabil se pregăteau și ei să-i lase un autograf bietului monument.

Nu am stat decât 10 minute acolo. Am plecat scârbită și dezamăgită de cum pot unii să fie lipsiți de orice urmă de bun simț față de natură. Și ca să mă enervez până la final, la coborârea de pe Jepii Mari, înainte să ajungem la Hotel Silva, este o placă prinsă de un copac pe care scrie „Limita Parcului Natural Bucegi„. Când îmi cobor privirea, constat cu mare greață că la limita parcului Bucegi, se află și limita nesimțirii. Și cum o fotografie face cât o mie de cuvinte, vă las pe voi să trageți concluziile.

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *