Uncategorized

Timpul – prieten de nădejde sau cel mai mare dușman?

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 4 minute.

Pentru mulți dintre noi timpul este cel mai mare dușman. De când suntem mici suntem nemulțumiți că trebuie să ne trezim devreme pentru a merge la grădiniță sau la școală. Slavă Domnului, nu am avut niciodată probleme cu trezitul de dimineață. Probabil pe principiul „cine se scoală de dimineață, departe ajunge” îmi începeam ziua cu zumzetul alarmei încă de pe la ora 6! Să zic că obiceiul acesta durează de vreo 15 ani. Și-o să mai dureze mult și bine pentru că fac parte din acea categorie de oameni pentru care timpul nu este niciodată suficient. Mă trezesc repetând destul de des că mi-aș dori ca ziua să aibă 48 de ore. Și poate că nici atunci nu ar fi suficient, pentru că vei avea și mai multe de îndeplinit, pe toate planurile vieții. Vreau să las o parte problema lui Cronos și să vă spun, pe scurt, povestea mea.
După terminarea facultății de Litere și Arte nici prin cap nu mi-a trecut că voi ajunge să lucrez în mass-media. Îmi plăcea să scriu și așa am ajuns redactor la un ziar local din orașul natal, Ploiești. Eram tot timpul în căutare de subiecte noi, inedite. Aveam timp suficient să împac și varza și capra, adică și îndatoririle profesionale și viața de familie. Dar simțeam că mă plafonez. Voiam să încerc și altceva. Nu știam încă ce. De parcă o minte divină îmi ghicise gândurile de afirmare, mi-a apărut în cale postul de redactor la singura revistă cu profil chinologic din România. Nu-mi venea să cred: aveam să îmbin pasiunea vieții mele cu viața profesională. Mi se părea o joacă! Scriam despre câini, participam la evenimente din lumea chinologică, ajunsesem să îmi petrec peste 50%-60% din timp în redacție, uitând de toți și de toate. Când la o nouă semnare a contractului, patronul revistei m-a întrebat ce mă văd făcând peste trei luni de zile, i-am spus că atunci voi fi redactor șef. Și în trei luni de zile, eram capo di tutti capi! Lumea era a mea! Asta se întâmpla prin 2006. Eram mai tânără și nici nu-mi dădeam seama cum zboară timpul iar eu stăteam 10-12 ore închisă în redacție. Iar sâmbetele și duminicile eram plecată prin țară, la expoziții chinologice. Nu știam să spun NU! Nici nu-mi doream acest lucru. Vroiam să fiu cea mai bună în domeniu. Să-mi fac mie pe plac dar și celorlalți. Un time management defectuos, pe care nu am știut să-l aplic, la vremea respectivă, în favoarea mea, m-a făcut să pierd teren în fața afirmării în carieră. Dar oare aveam o carieră? Sau un serviciu? Să fi fost acestea depășite de vocație? Căci pentru mine nu banii erau pe primul loc, ci faptul că ceea ce făceam era din pasiune.
Brusc, în 2008, am schimbat macazul. A fost o alegere dificilă, dar am simțit nevoia să lucrez ca pe vremea părinților mei: de la 08.00 la 16.00. Nu m-am considerat o lașă. Nu fugeam de responsabilități. Doar am schimbat ceva: mi-am oferit mai mult timp pentru mine. Practic, plecând să lucrez ca Asistent PR într-o firmă care se ocupa de problemele de mediu/salubritate mi-am echilibrat existența, am echilibrat balanța între viața profesională și cea extraprofesională. Făceam tot lucruri care-mi plăceau și mă motivau, pe un salariu decent și într-un timp suficient. Am descoperit că înainte greșisem: nu-mi impuneam să respect timpii de lucru dedicați fiecărei activități, timpi pe care îi aveam bine stabiliți în agendă. Vroiam să fac cât mai multe și mă pierdeam în idei. Acum devenisem mai calculată. Agenda era respectată iar listele „To Do” nu mai erau aruncate la coș. La ora 16.00 eram gata de plecare, și cu treaba bine făcută.

Dar, pentru că sunt o nostalgică din fire, în 2011 m-am reîntors la prima mea iubire: chinologia. Doar că, de data aceasta, în sistem de colaborare. Acum timpul chiar îmi este un aliat, chiar dacă mă trădează, câteodată. Deși lucrul în sistem free-lancing îmi acordă libertatea de a-mi gestiona timpul după bunu-mi plac, recunosc cu mâna pe inimă că nu întotdeauna o fac cum trebuie. Omul, prin natura sa este nemulțumit indiferent de cât de mult(e) i se oferă.

Timpul prea puțin atribuit vieții personale și prea mult dedicat celei profesionale poate atrage frustrări în extraprofesional și reproșuri din partea celor de lângă noi. Timpul prea puțin pentru viața profesională și prea mult pentru cea personală, aduce frustrări având la bază nereușita și eșecul într-o carieră închipuită. Întotdeauna balanța echilibrată, calea de mijloc, este soluția pentru armonizarea eficientă a celor două planuri de care, practic, depinde reușita noastră ca oameni. Am învățat ceva important din clipul TMI: că doar noi înșine avem puterea să ne stabilim prioritățile. Trebuie doar să știm, să vrem și să învățăm cum să facem asta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PgmDpLCPp7k&w=425&h=350]

*articol scris pentru etapa cu numărul 12 a competiției Superblog 2012.
** fotografiile fac parte din colecția personală.

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *