Arta e un lux sau luxul e o artă?
Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 4 minute.
Ne permitem luxul de a beneficia de artă?
Prima operă de artă a fost lumea însăși. Când Dumnezeu a meditat dacă să ne ofere un loc al nostru sau să ne lase să bântuim prin neant, de fapt el a gândit o operă de artă pe care a și dus-o la bun sfârșit. Pământul și omul, deopotrivă, sunt parte din artă. La început, cuvântul lux nu exista. Poate că doar luxuriant, un atribut paradisiac care acum este mult prea scump pentru vocabularul nostru. Când lumea s-a divizat în negustori și beneficiari, tuturor formelor de artă li s-a dat o valoare, un preț. Și așa au rămas lucrurile până în ziua de azi. Ne place arta. Arta cea adevărată. Rămânem pironiți, cu ochii minții sfredelind o pictură de-a lui Grigorescu, încercând să descifrăm tainele unui geniu al penelului. Dar printre noi sunt și iubitori de penibil, de kitsch, pe care ”nedușii la biserică” îl numesc cu blasfemie… ”artă”. E arta peștelui de pe televizor, a balerinei din vitrină care-și arcuiește atât de hidos brațele strâmbe și-și îndoaie gâtul ca o hidră gata să te înșface, a ciobănașului care-și paște oile la tine-n bibliotecă. Arta adevărată stă în mâna lui Brâncuși sculptându-și coloana sub poarta sărutului. Arta adevărată este un tablou impresionist care îmbracă peretele unui muzeu renumit și a cărui valoare monetară nu are atâtea zerouri câte putem noi să numărăm. Arta adevărată înseamnă lux și bun gust. Luxul de a ți-o permite și bunul gust pentru a o alege. Și, din fericire, mai sunt persoane care își permit să aleagă ceva frumos pentru inima și ochiul lor rafinat.
Arta nu este un lucru: este o cale!
Elbert Hubbard spunea că ”arta nu este un lucru: este o cale.” Vorbele acestea mă duc cu gândul către celebra întrebarea care ni se punea atunci când eram mici: ”ce vrei să te faci când vei fi mare?” Și răspunsurile erau puține la număr, căci clișeele ni se transmiteau parcă din generație îm generație: doctor, învățătoare, pilot, pompier… Mai nou, au apărut meseriile de designer și stilist. Căci după cum a salva o viață reprezintă arta gesturilor altruiste așa și a crea o rochie sau a realiza o frizură este o artă necesară. Și din ce în ce mai apreciată. Când creierul meu percepe cuvântul ”artă” îl asociază noțiunii de frumos. Un frumos cizelat, rafinat, cursiv, fie că este vorba de o pictură, o fotografie, un desen în creion, o bijuterie lucrată cu măiestrie, o rochie deosebită, o scriitură nemaiîntâlnită. În fiecare om zace un artist nedescoperit. Mocnește în noi simțul creator moștenit de la cel care ne-a creat după chipul și asemănarea sa. La un moment dar, din jarul care nu credeai că-și mai revine, se ațâță ditamai vâlvătaia. Uite-așa au apărut marii artiști, marile valori. Apoi s-au triat sau au fost triați pentru că ”arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândește.” (Brâncuși).
Dacă ne raportăm la o artă palpabilă, aceasta este un lux, inaccesibil tuturor, din păcate. Un lux al banului, dar și un lux al percepției. Nu oricine își permite să dea 270.000 euro pe ”Fata cu mărgele roșii” a lui Nicolae Grigorescu. Dar pe un tablou lucrat cu pasiune și meșteșug al inimii, în care artistul a ocolit kitschul, expus în galeria de artă din orașul tău, parcă îți vine să-ți dai puținele economii.
Elegantine mă întreabă ce-i acela ”luxul”. Pe zi ce trece ne lăsăm înrobiți de puterea banului, de forța justificatoare a luxului. ”Ia uite-l și pe ăla. În ce lux trăiește. Are ditamai vila, scările poleite cu aur, leii îi stau de poză la poartă, are pereții plini cu tablouri din alea scumpe, nevastă-sa are bijuterii de zeci de mii de euro…” Auzi frecvent vorbele astea. Lux de interlop. De multe ori, cei care trăiesc în lux sunt cei mai săraci oameni. Din punctul meu de vedere. Nu știu alții cum îi percep și, sincer, puțin îmi pasă. Poate că unii mi-ar spune că-s ”strugurii acrii” și invidia mare. Să fiu invidioasă pe-un lux care înrobește percepția frumosului? Nicidecum. Luxul nu e artă și nu va fi vreodată.
”Arta nu este un meşteşug, este transmiterea sentimentului pe care artistul l-a simţit.” Câtă dreptate avea Tolstoi…
*articol scris pentru SuperBlog 2013
