Despre caini si preocuparile lor de zi cu zi

Femeia si câinele (II) Fiecare regină a avut un prieten apropiat!

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 23 minute.

Și nu, nu era vorba de vreun sfetnic de la curte. Niciodată oamenii nu au încredere deplină în semenii lor. Dar un câine, de exemplu, nu a înșelat niciodată așteptările stăpânului. În mai toate scrierile istorice, regii și reginele sunt menționați alături de câinii lor. Ba chiar afecțiunea pentru cel mai bun prieten a rămas mărturie peste veacuri, grație priceperii unor istorici și artiști de renume.

Câți dintre voi știu că regina Egiptului, mândra Cleopatra, nu a fost înconjurată doar de pisici, ci a avut și o pasiune pentru Greyhound? Se știe că acest ogar descinde din timpuri preistorice, istoria sa desfășurându-se în paralel cu cea a Ogarului Afgan. Mormintele egiptene și asiriene ne dovedesc faptul că existența Greyhound-ului a început acum mai bine de 4000 de ani.   

Este cunoscut faptul că, dintotdeauna, abilitățile celui mai bun prieten al omului au fost respectate și prețuite de către nobilimea de pretutindeni. Nu exista partidă de vânătoare care să nu includă utilizarea câinilor, a copoilor, în special. Nu exista regină sau prințesă care să nu posede un companion loial, mai ales din rândul raselor de talie mică (rasele ”toy”). Iar nobilimea engleză a fost recunoscută pentru pasiunea pe care o avea pentru animalele de companie. Cu siguranță îți este cunoscută, într-o oarecare măsură, istoria dinastiei Tudor (1485-1603), dinastie engleză  întemeiată de Henric al VII-lea.

Femeile dinastiei Tudor au avut o reală pasiune pentru câini. Să le enumerăm, cronologic, pe doamnele pentru care, câinele nu era doar un accesoriu, ci un real prieten:

Anne Boleyn

Anne Boleyn (1501-1536), una dintre soțiile vestitului Henry al VIII-lea, nu a fost străină de ”moda câinilor de canapea”, deținându-l pe Bichonul Havanese ”Pourquoi” sau ”Purkoy” (scriere fonetică specifică francezei vechi). Ciudat nume pentru un câine (în limba franceză, ”pourquoi” înseamnă ”de ce”) dar destul de potrivit dacă ne gândim că una dintre caracteristicile Havanese-ului este modul grațios în care își înclină capul într-o parte și-n alta, în semn de mirare, de parcă tot timpul ar întreba ”de ce?”.

Purkoy i-a fost oferit lui Anne de către Honor, soția Lordului Lisle. Honor era una dintre cele mai ambițioase doamne de la curte, încercând tot timpul să mențină o relație apropiată cu regina din dorința ca, la un moment dat, familia sa să avanseze pe scara socială. Era născută Honor Grenville iar cel de-al doilea soț al său a fost Arthur Plantagenetul, fiul bastard al regelui Edward al IV-lea.

Simpaticul Purkoy era menționat în scrisorile lui John Hussee, din iarna anului 1533. Acesta o ruga pe Lady Lisle să i-l trimită pe Purkoy, deoarece Lordul Francis Bryan întreba de el de două sau trei ori pe zi. În momentul în care Francis Bryan l-a dus pe Purkoy la Curte, Anne Boleyn  s-a îndrăgostit pe loc de el. În însemnările Lordului este menționat faptul că Purkoy nu s-a aflat mai mult de o oră în brațele sale, deoarece regina i l-a ”răpit” de cum l-a zărit.

Purkoy a fost un câine cu adevărat răsfățat ca un prinț: beneficia de o dietă pe bază de pâine căci, în acele vremuri, se credea că o astfel de hrană îi va păstra un caracter echilibrat, iar instictul de vânătoare i se va diminua; în fiecare zi era periat și parfumat, iar blana îi era frecată cu o cârpă, astfel încât niciun fir de păr mort să nu ajungă pe rochiile stăpânei sale. Din nefericire, în decembrie 1534, în urma unui accident nefericit, Purkoy a murit. Margery Horseman, una dintre doamnele Reginei, a trimis către casa Lisle o scrisoare în care anunța că bietul câine căzuse de la o fereastră, că doamnelor de la curte le era teamă de reacția lui Anne și că ar fi fost de preferat ca însuși regele să o anunțe că scumpul său Purkoy murise.

Un alt câine aflat în posesia Reginei Anne a fost Greyhound-ul Urian, primit în 1532 de la William Brereton. Înainte de a i-l dărui Reginei, Brereton a botezat câinele după fratele său mai mare (Urian). Mai târziu, unii scriitori au iscat supoziții cum că Urian ar fi fost un nume satanic, asociindu-l pe acesta cu faptul că Anne a fost acuzată de vrăjitorie. Dar, de fapt, Urian era doar un nume comun pentru acea perioadă, fără nicio conotație diavolească!

***

Maria I a Angliei

Maria I a Angliei (1516-1558) sau ”Bloody Mary” a fost fiica lui Henric al VIII-lea și a primei sale soții, Caterina de Aragon. Maria a fost regina Angliei și a Irlandei, din 1553 până în 1558. Nu îi vom trasa aici parcursul istoric, ci vom aminti doar faptul că era o mare admiratoare a Toy Spanielilor, strămoșii rasei cunoscută azi sub denumirea de Cavalier King Charles Spaniel.

În perioada dinastiei Tudor, Spanielii erau preferații doamnelor de la curte, acestea luându-i peste tot cu ele, mai ales când plecau la drum, cu trăsura, ținându-i în brațe sau punându-i la picioare ca să le țină de cald. Încă din acele vremuri se spunea că simplul fapt că ai un câine te ferește de boli și te face mai fericit! În copilărie, Mariei nu i-a lipsit afecțiunea Spanielilor, iar mai târziu, când a devenit regină, a avut o pereche de Spanieli pe care îi lua la vânătoare.

***

Regina Elisabeta I (1533-1603) cunoscută și sub denumirea de ”Regina fecioară”, fiica lui Henric al VIII-lea al Angliei și a lui Anne Boleyn, a nutrit o admirație aparte atât pentru câinii de tip spaniel, cât și pentru Bichon-ul Maltese.

***

Maria Stuart (1542-1587) sau Maria I a Scoției a fost o mare iubitoare de câini. Atât de mult și-a iubit unul dintre câini, un exemplar de Skye Terrier, încât l-a luat cu sine pe eșafod, în ziua execuției sale. După ce călăul a decapitat-o pe Mary și a ridicat capul pentru a-l arăta mulțimii, trupul reginei s-a zbătut de căteva ori, sub privirile îngrozite ale celor prezenți: de sub rochia acesteia și-a făcut aparița câinele său. Apropiații lui Mary au încercat să-l îngrijească cum s-au priceput mai bine însă bietul animal, chinuit de dorul stăpânei sale, a refuzat să mai mănânce și, în scurt timp, a murit.

***

În anul 1625, la conducerea Angliei, se aflau Carol I și soția sa, Henrietta Maria a Franței, fiica regelui Henric al IV-lea al Franței și a Mariei de Medici. Henrietta aprecia tot ceea ce se definea prin bun gust astfel că, pasiunile ei erau dictate de artele frumoase: pictura, sculputura, decorațiunile interioare nu-i erau străine. Mari pictori și artiști ai vremii (Orazio Gentileschi, Jean Petitot, Jacques Bourdier, etc.) au fost sprijiniți de regină. Curtea englezească s-a lăudat, în perioada în care Henrietta și Carol s-au aflat la cârma țării, cu o menajerie formată din căței, păsări exotice și maimuțe.

Era Victoriană

Victoria și Dash

Grăbim un pic cursul istoriei și ajungem în perioada definită prin prezența Reginei Victoria a Regatului Unit (1819-1901). Domnia acesteia, însumând 63 de ani și șapte luni, reprezintă cea mai lungă domnie a unui monarh britanic, fiind cunoscută sub numele de ”Era Victoriană”, perioadă de maximă înflorire din punct de vedere economico-cultural.

Victoria însăși vorbea despre copilăria sa ca fiind una melancolică, umbrită de posesivitatea mamei sale, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld, devenită Ducesă de Kent. Victoria a fost crescută în izolare, în ceea ce purta denumirea de ”sistemul Kensington”, o serie de reguli și protocoale impuse de mama acesteia și de presupusul ei iubit, Sir John Conroy.

Ținută la distanță de alți copii de vârsta ei, Victoria își petrecea timpul liber cu animalele sale de companie, în special cu Dash, cățelul său, un frumos exemplar de Cavalier King Charles Spaniel. Dash a trăit 10 ani, din 1830, până în 1840 iar Elizabeth Longford, cea care s-a ocupat de biografia reginei, îl numea ”cel mai apropiat companion din întreaga copilărie a Victoriei”.

Potrivit Dicționarului Oxford de Biografie Națională, Dash a fost ”primul câine dintr-o lungă serie de câini de talie mică adorați de regina Victoria.” Cățelul fusese primit de către Ducesa de Kent, pe 14 ianuarie 1833, de la Sir John Conroy, iar spre sfârșitul lunii aprilie, avea să devină companionul Victoriei. Până la Crăciunul din acel an, Victoria, care avea 13 ani, prinsese mare drag de el, făcându-i cadou un set de mingiuțe din cauciuc și două bucăți de turtă dulce.

Victoria și Dash

În schimb, câinele îi era loial numai și numai ei; una dintre dovezile de loialitate a fost atunci când Victoria a plecat într-o plimbare cu barca iar Dash nu a suportat să rămână la mal, fără stăpâna lui: a hotărât să se arunce în mare și să înoate după ea.

După cum am menționat anterior, Victoria fusese crescută după niște reguli foarte stricte. Singura persoană apropiată de vârsta ei, cu care interacționa, era fiica cea mai tânără a lui John Conroy, Victorie. Prietenia dintre cele două era doar de fațadă, în jurnalul ei Victoria numind-o pe Victorie, ”Miss Conroy”, în timp ce, despre câinele său scria extrem de frumos: ”dragul de Dash” sau ”dragul, scumpul și micuțul Dash”.

Dash a rămas alături de Victoria și după încoronarea acesteia, în 1838. Pe 28 iunie 1838, imediat după ceremonia de încoronare desfășurată la Palatul Buckingham, Victoria s-a grăbit să ajungă în camerele ei pentru a-l îmbăia pe Dash. Chiar dacă devenise regină, nu-și uitase atribuțiile pe care le avea față de cel mai bun prieten al său. Dash a murit în 1840 și a fost înmormântat în Windsor Home Park. Pe placa funerară care-i veghează mormântul, stau scrise următoarele: ”Aici se odihnește Dash, Spanielul favorit al Majestății Sale Regina Victoria. În cei 10 ani de viață, atașamentul său nu a fost umbrit de egoism, a fost jucăuș dar fără a cunoaște răutatea, fidelitatea sa nu a fost umbrită de înșelăciune. Cititorule, dacă vei fi iubit și vei lăsa regretele în urma ta atunci când vei muri, urmează exemplu lui Dash.”

În lucrarea ”Viața personală a Reginei Victoria” de Sarah Tooley, sunt amintite vorbele de duh ale reginei, printre care și cele închinate companionilor săi iubiți: ”Dacă nu ar fi existat fețele sincere ale câinilor, atunci am fi uitat cu totul de existența sincerității”. Dash a fost imortalizat în numeroase tablouri, uneori singur, alteori însoțit de Victoria sau în compania celorlalți câini: Greyhoundul Nero și Deerhoundul Hector.

Un alt cățel, foarte drag sufletului Victoriei, a fost Islay, un năstrușnic Skye Terrier, surprins atât în picturile lui Edwin Lanseer cât și în sculptura din bronz a lui Justin Robson (1983). Mult adoratul Islay a însoțit-o pe Victoria doar cinci ani, destinul său curmându-se brusc, în urma unei dispute avută cu o… pisică.

Hector, Nero, Dash si papagalul Lory – pictură de Edwin Lanseer

Regina Victoria a fost și o admiratoare înflăcărată a rasei Pomeranian. Prima oară când a văzut un exemplar din această rasă, Victoria era doar o copilă. Mama sa, Charlotte, avea drept companion un Pomeranian. Abia în 1888 regina Victoria l-a luat pe Marco, primul său Pomeranian. Și nu s-a oprit doar la Marco!

Într-o vreme, regina era mândra posesoare a 35 de exemplare din această rasă. Iubitorii rasei spun că, datorită Victoriei, Pomeranianul a dobândit talia pe care o are și în ziua de azi (rasă toy). Exemplarele regale (Fluffy, Nino, Mino, Beppo, Gilda și Lulu) au participat la numeroase expoziții chinologice. Potrivit biografilor săi, pe patul de moarte, regina a cerut ca unul dintre Pomeranienii săi, Turi, să rămână alături de ea până în ultima clipă!

Dar nu doar rasele toy sau câinii de tip Spaniel erau preferații reginei, ci și frumoșii Collie. În acest sens, nu trebuie să-i uităm pe Sharp,  Noble și Roy, trei Collie pe care Victoria i-a prețuit enorm. Sharp a fost un câine foarte loial, printre persoanele pe care le îndrăgea numărându-se și John Brown, servitorul personal al Reginei.

Despre Noble, Victoria nota următoarele, în Jurnalul ei: ”Collieul meu favorit era Noble. Mereu cobora când ne aflam la masă și era atât de ascultător! Brown îl îndemna să se așeze pe un fotoliu sau pe canapea și niciodată nu încerca să se dea jos fără permisiunea noastră; putea să țină în gură o bucată de prăjitură dar nu o mânca decât dacă-i spuneam noi să o facă. Era cel mai obedient câine din câți mi-a fost dat să văd, foarte afectuos și sufletist.”

Atât Sharp, cât și Noble au fost alături de regină 15 ani. Pe piedestalul care susține o statuie din bronz reprezentându-l pe Noble, stau scrise următoarele: ”Noble, 15 ani a fost Collieul favorit, dragul și loialul companion al Reginei Victoria, a murit la Balmoral, pe 18 septembrie 1887. Nobil prin al său nume, nobil și prin caracterul său, a fost un câine de încredere și foarte înțelegător.”

De-a lungul domniei sale, în mod frecvent, Regina Victoria făcea donații consistente asociațiilor sau persoanelor care se ocupau de bunăstarea animalelor de orice fel. La jubileele sale, mai mulți prizonieri erau grațiați. O singură categorie dintre aceștia nu era privită cu milă: aceea din care făceau parte persoanele condamnate pentru maltratarea animalelor.

Casa Regală a României

Principeasa Ileana și Helen, alături de un Ciobănesc Românesc

Despre istoria Casei Regale a României se pot scrie zeci de mii de pagini, însă scopul acestor rânduri este acela de a sublinia strânsa legătură dintre membrii săi și cei mai buni prieteni ai omului. Familia Regală a României s-a înconjurat mereu de animale nobile, de exemplare canine de rasă, în acest sens fiind un exemplu de urmat pentru toți cei care i-au cunoscut și admirat.

Casa Regală a României a fost întemeiată de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen care, la 10 mai 1866 devenea domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei iar, în 1881, după dobândirea independenței statale, primul rege al României. Alături de el a stat Elisabeta de Wied, cunoscută sub numele de Elisabeta, regina României sau Carmen Sylva.

Regina Elisabeta a fost patroană a artelor, fondatoarea unor instituții caritabile, scriitoare, eseistă, poetă. Pisicile erau preferatele sale însă, după cum chiar ea notează în scrierile ei, iubea toate animalele, inclusiv câinii. ”Iubesc toate animalele, chiar și păienjenii, care țes atât de dibace, și sunt părinți excelenți. În plus, le place muzica. Prietenul meu, compozitorul suedez Hallstrom, îmi povestea că, o lungă perioadă de timp a avut doi păienjeni care coborau pe câte-un fir de pânză, în momentul în care începea să cânte la pian. Se opreau pe pian și ascultau muzica. Despre furnici și albine nici nu mai vorbesc; cei care nu le iubesc sunt atât de prostuți încât nu aș mai avea ce să le spun. (…) Doar șerpii mă înfricoșează; însă repulsia pe care o am față de ei se datorează faptului că nu i-am studiat suficient. Mi se pare imposibil să nu iubești un animal a cărui inocență și bunătate au fost dovedite și înțelese pe deplin. Câte insecte nu am pictat, cu o deosebită încântare  (…) Și foarte mulți câini, pe care îi iubesc cu ardoare; dar ăsta este un sentiment natural. Se știe că un câine este întruchiparea loialității; dar o să fiți surprinși să știți că eu cred că pisicile sunt mult mai loiale și mai drăgăstoase decât câinii.”

În lucrarea ”Gândurile unei regine”/”Les pensees d`une reine”, Carmen Sylva nota: ”De ce are nevoie omul de zei? Și unele animale, de exemplu câinele, are nevoie de ei. Însă câinele, spre deosebire de om, este credincios zeului său, suferă fără să se plângă până și sub cel mai nemernic comportament, nu se îndoiește de om niciodată, nu îl părăsește niciodată, nu pune deloc întrebări, dacă alt zeu este mai mare sau mai puternic sau mai binevoitor. Și apoi spunem: Câine! și ne referim la o insultă.”

***

„Dragoste, credință și curaj – iată trei cuvinte cu care putem cuceri lumea.”

Astfel grăia Regina Maria a României, soția regelui Ferdinand I al României. Maria a îndrăgit țara noastră, cultura și tradiția acestui popor care, la rândul său, a adoptat-o și a iubit-o. Fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cu siguranță Maria a moștenit de la aceasta bunătatea nu doar față de semenii săi, ci și față de animale, preferații săi fiind caii și câinii. ”Era însă un farmec deosebit în camerele bunicii. Întâi, miroseau nespus de dulce a flori de portocali, chiar când nu se putea zări în casă nicio astfel de floare, şi al doilea erau încântător de pline cu cele mai neînchipuite comori, de la globul de sticlă în care se vedeau atâtea culori, până la luminoasele tablouri ale lui Landseer, înfăţişând câini, ponei şi cerbi.”

În ”Povestea vieții mele” (vol.1), amintirile reginei Maria sunt marcate de prezența bunicii sale: ”Ca orice fiinţă obosită de muncă, bunica simţea nevoia să scape, timp de câteva ore pe zi, de tăcerea „regalităţii” apartamentelor ei. De aceea de câte ori vremea îngăduia, îşi lua dejunul de dimineaţa şi ceaiul în grădină. Mai ales la Frogmore şi la Osborne, o văd sorbindu-şi cafeaua cu lapte sub o umbrelă înfiptă în pământ, de mătase „ecrue”, cu căptuşeală şi franjuri verzi. Şi aci, oricine se apropia de dânsa trebuia să păşească uşor; dar pe pajiştile verzi ca smaragdul, cari ţineau loc de covoare, şi în aerul liber, fiecare se temea mai puţin de răsunetul propriului său glas. Ceea ce caracteriza breakfastul bunicii, era desfătătoarea mireasmă a cafelii şi a unui fel de pesmeţi, cari soseau din Germania, în cutii de tinichea rotunde şi scunde. Năsucurile noastre pofticioase le miroseau cu jind, dar nu prea des ni se întâmpla să fim poftiţi a gusta din ei! „Highlanderi” cu fustanelă de stofă cadrilată, cenuşiu cu verde, sau Hinduşi cu turban, erau de obiceiu rânduiţi să îngrijească de serviciul bunicii. Îmi mai amintesc că-şi aveau locul în acest tablou şi lachei monumentali, precum şi o mulţime de câini: ogari, skyteri-eri, unii scoţieni şi alţii pletoşi, şi mai presus de orice încântătorul poney „Isabelle” cu botul trandafiriu şi ochii ca rubinul, copia exactă, în mic, a imenşilor cai înhămaţi la trăsura de gală, poleită, a bunicii, cu care mergea la Parlament sau la Catedrala din Westminster, în zile de mari evenimente. Ah! acel poney Isabelle! Imi apărea în multe închipuiri ale copilăriei mele. In ţara visurilor era al meu, ba chiar am colindat călare pe el minunate meleaguri, trecând peste tradiţionalele şapte dealuri şi şapte văi până în ţara zânelor! Repede ca vântul îi era galopul, copitele-i nu făceau niciun sgomot, iar coama şi coada îi străluceau în adevăr ca şuvoaie de lumină…”

În numeroase fotografii, regina Maria ni se înfățișează fie călare, fie însoțită de câinii săi: ogari rusești (Barzoi), Ciobănești Românești sau Cockeri Spanieli. În toamna anului 1926, regina Maria pleacă în America și, pe lângă suita regală care a însoțit-o, alături de ea a stat mult iubitul Crag, un Cocker Englez despre care, un jurnalist american scria că posedă ”o talie supradimensionată și are preferințe pentru gleznele doamnelor. Nu există nici o regulă de etichetă care să spună d-lui Whalen (n.r. șeful Comitetului de Primire al Primarului) cum ar trebui primit un asemenea animal în America dar Crag, tovarăşul nedespărţit al Reginei Maria părea absolut capabil să se iniţieze singur în tainele unui ţinut străin. Crag nu ştie nimic despre eticheta curţii şi ii pasă şi mai puţin de ea atâta vreme cât aceasta nu-l îndepărtează de regala sa stăpană, iar de aceasta se ocupă singur. Chiar atunci când regina a plonjat în piscina Leviathanului în drumul peste ocean, Crag a urmat-o [în apă], probabil primul câine căruia i s-a permis vreodată această libertate. Eticheta cere ca regina să fie în fruntea oricărei mişcări oficiale a familiei regale, urmată de copii, dar Crag ignoră aceste reguli sociale. El îşi adulmecă drumul inaintea prinţului şi prinţesei şi se ţine aproape de călcâiele reginei. Temperamentul său este ireproşabil în ciuda taliei plinuţe care ar putea prevesti o tendinţă spre atacuri de apoplexie dar are o nefericită apetenţă pentru glezne zvelte, învelite în mătase. Niciodată aceasta nu a luat întorsătura serioasă de a muşca dar există un record de ciorapi rupţi printre doamnele de onoare din suita românească. Înainte de îmbarcarea pe Leviathan s-a ţinut un sfat dacă ar fi înţelept să i se administreze lui Crag nişte pastile contra răului de mare pe care le luau alţi membri ai grupului. În final, s-a decis ca să fie cruţat de acest supliciu, iar Crag şi-a dovedit experienţa de marinar zbenguindu-se voios tot timpul călătoriei, în vreme ce mai mulţi dintre cei care înghiţiseră pilule s-au prăbuşit într-a doua zi pe mare. În timpul şederii reginei, Crag este de aşteptat să participe la toate ceremonile oficiale.”

Potrivit lui Adrian Silvian Ionescu în cartea ”Regina Maria și America”, Crag ”va deveni eroul câtorva aventuri despre care vor scrie ziarele și căruia îi va fi adresată o epistolă de către frații săi de sânge americani (…) Cea mai amuzantă dintre epistole este aceea adresată nu Reginei ci lui Crag, cockerul ei, căruia, chipurile, îi scria – cu toată reverenţa datorată unui os domnesc – o căţeluşă pechinez din Albany. Formula de introducere pe care o foloseşte este „înălţimii Sale Prinţului Crag”, iar in conţinut este închipuit un scenariu în care expeditoarea, aflată în acea zi la plimbare, întâlnise mai mulţi câini de rasă care s-au interesat de favoritul regal şi i-au făcut „urări câineşti”: să se bucure de multă supă, de legume şi muşchi file fraged, sfătuindu-l să nu se teamă de lifturile din zgârie-nori. În încheiere, corespondenta canină se prezenta, îşi declina numele Woh tee shias nue care însemna Fetiţa şi, pentru relevanţă, ataşa o fotografie. Regina Maria se prinde, ca totdeauna, în joc, şi face o ciornă de răspuns ca din partea căţelului său: „Către W.T.S.F. Nu am timp să scriu din America. Voi fi fericit să ajung acasă etc. Salutare! Crag”. Cu deosebitul său spirit ludic, regina se distra din plin de asemenea glume.”

 În ceea ce privește călătoria în America și prezența lui Crag, în Jurnalul său, regina nota următoarele: ” Şi-a jucat rolul în timpul călătoriei şi a fost foarte răsfăţat şi a devenit celebru şi, deoarece în America toată lumea citeşte ziarele, chiar şi copiii, am fost adesea întrebată când ajungeam undeva „unde este Crag”, iar Crag trebuia să se arate, la fel ca şi copiii. Până la urmă, la primirea în fiecare gară, s-a obişnuit să ia poziţie în spatele balustradei de la balconul vagonului de observaţie şi să stea acolo pentru a fi admirat ca la o expoziţie.”

Când își dorea să se simtă fericită și liberă, regina căuta compania celor mai buni prieteni: ”Am făcut niște galopuri splendide, alergând pe cel mai bun teren pe care îl descoperisem în timpul partidelor de călărie anterioare. Ne-a plăcut nespus și mie, și lui Craig, care a alergat pe lângă noi ca și cum ar fi fost un ogar, și nu un cocker.” (Regina Maria a României – ”Însemnări zilnice”, vol. al VII-lea).

Principesa Ileana

Dintre fii reginei, Carol al II-lea și Principesa Ileana, i-au călcat pe urme în ceea ce privește dragostea imensă pentru animale. În ”Însemnările zilnice” ale lui Carol al II-lea, nu puține sunt pasajele în care este menționată dragostea pe care el și Elena Lupescu o poartă câinilor: ”A fost o zi răcoroasă, activitate aproape nulă. Eu am lucrat la un index al acestor însemnări zilnice. Recitind unele pagini, m-a apucat un dor nebun de Mexico, de casa și grădina din Coyoacan, de toți prietenii de acolo. (…) un dor care nu se șterge din inimă, mi-a fost de iubita noastră Pussy, de Omulețul nostru atât de drag, de acel tovarăș, iubitor, incomparabil, supus. Golul ce a lăsat pentru Duduia (n.r. așa o alinta Carol al II-lea pe Elena Lupescu) și mine moartea acestei cățelușe nu se poate umple, cu toate că Fluffy, mica thebetiană, face tot ce poate să-l umple, ea a devenit umbra mea, unde mă duc e și ea. Vorbind de câini, Boris, cel mare, are o frică îngrozitoare de ploaie, ieri, cu prilejul furtunii, s-a speriat atâta, încât, neputându-se vârî sub pat, a căutat ultimul refugiu în bidet.”

Principesa Ileana

Principesa Ileana – Corespondență către Nini (Miss Woodfield, bona englezoaică a principesei), 21 august 1925

Draga mea Nini Mini,

Îmi pare atât de rău că nu am apucat să ne vedem înainte să pleci din Anglia. Mi-ar fi plăcut la nebunie să vorbim despre ce am făcut în draga ta ţară, pe care o iubeşti atât de mult. Va mai trece ceva timp până când ne vom revedea, dar sigur va trece repede. Mi-e dor de casă, de tata, de cai şi de dragii mei câini, în fapt de fiecare lucru care face casa mea să fie ceea ce este. O să mă gândesc la tine mâine, când va trebui să-ţi părăseşti casa, ştiu cum o să te simţi. Aici este o vreme minunată. Am luat o lecţie de tenis, costumul meu este foarte admirat. Elena a avut probleme la un ochi, dar acum şi-a revenit. Sigur că a fost dureros. Am cumpărat un mic aparat de fotografiat cu care fac fotografii şi un proiector. E foarte distractiv. Ei bine, acum îţi spun „la revedere în curând”.

A ta, Baby

Regina Maria

”Credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă, aprinsă, activă, fetiță plină de bucuria vieții și de credință în rasa ei.” (Nicolae Iorga despre regina Maria)

  • va urma
 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *