Cu Nosy în Africa

Scurtă și autentică lecție despre cum să lași copilul să fie fericit

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 3 minute.

De când am venit în Nairobi, nu e weekend să nu mergem cu Nosy în pădurea Karura – inima și plămânii acestui oraș destul de afectat de poluare, o reală gură de aer proaspăt savurată de localnici și turiști deopotrivă.

S-a întâmplat ca weekendul trecut  să fim însoțiți de o gașcă de noi amici (și vecini de bloc, totodată), o adunătură veselă și optimistă de britanici, nemți, israelieni, francezi, toți însoțiți de copiii lor, cel mai mare având cel mult 10 ani împliniți. E clar că Nosy a fost în centrul atenției, iar toți pruncii au stat agățați la propriu de ea – bine, mai mult de lesa ei.

Cinci kilometri cât a fost traseul clasic pe care-l parcurgem de obicei la pas, alteori cu bicicleta, au mers alături de ea. Mai fugeau după câte un fluture sau pentru a căuta bețe uscate cu forme ciudate, dar după două – trei minute reveneau și se târgățau de lesa ei. Două cupluri de părinți au venit echipate pentru a alerga și și-au lăsat copiii laolaltă cu ai celorlați, că doar sunt buni prieteni și se joacă zi de zi împreună. Au plecat să alerge relaxați, iar copiii nu s-au sinchisit de lipsa lor, fiind fericiți că-s alături de Nosy și prietenii lor.

Trei fete cucuiete!

Mergând agale, pe la jumătatea drumului mă pocnește un gând revelator pe care i-l împărtășesc rapid lui Andrei:

”Știi ce nu am auzit de când mergem alături de oamenii acești și copiii lor? Nu mi-a ajuns la ureche niciun Nuuuu mai alergaaaa că transpiri! Hai la mama să-ți dea apiță! Ai grijă să nu te-mpiedici! Haaai să-ți schimb tricoooul, că ești fleașcă! Te-ai murdăriiiiit, vino-ncoa` să te șterg! Am impresia că în fața ochilor mi se desfășoară pasaje întregi din cărțile de parenting, pe bune!”

Andrei a zâmbit aprobator, apoi am început să-i urmărim împreună pe acești oameni super degajați, cu copii sănătoși și fericiți că se pot bucura de o zi în natură fără să fie strigați din minut în minut de părinți disperați să dețină controlul.

Este prima oară când văd o gașcă de părinți atât de degajată, cu preocupări sănătoase pentru copiii lor, pe care îi îndemnau să exploreze, să observe, să cunoască, să pună întrebări, să fie curioși, în totală opoziție cu ce aud foarte des pe la noi, cu acel ”Staaaai cumiiinteeee!” care-mi zgârie timpanul de fiecare dată sau cu dezamăgitorul ”N-am timp acum, am treabă, poate mai târziu…” Mă uitam la copii cu câtă plăcere râdeau și se alergau alături de Nosy pe potecile Karurei, fiind atenți la animalele care-și mai făceau din când în când simțită prezența – când o maimuță, când o veveriță, păsări la tot pasul și melci fără casă.

La finalul traseului, ne-am răcorit fiecare cu ce i-a poftit inimioara, iar gândul meu, care încă nu și-a lepădat hainele apotropaice și propițiatoare ale ritualurilor neaoșe, mi-a șoptit în cap: ”Prea au admirat-o ăștia pe Nosy toată dimineața, ia să-i zic una bucată Tatăl Nostru când ajungem acasă!”

Stau și acum și mă întreb: oare când vom înceta cu superstițiile și permanenta dorință de a controla tot ce-i în jurul nostru?

 
Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *