Mereu împreună - doliul după animalul de companie

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 11 minute.

Mereu împreună – Disclaimer

Rândurile de mai jos NU SUNT pentru tine dacă:

nu consideri că animalul tău de companie este un membru al familiei, ci doar o vietate cumpărată pentru copii, just for fun;
ești de părere că un câine poate fi înlocuit cu un altul, imediat ce a murit;
nu empatizezi cu bucuriile și tristețile celor de lângă tine.

Rândurile de mai jos SUNT pentru tine dacă:

îți privești animalul de companie (oricare ar fi el, câine, mâță, hamster, iguană, etc.) ca pe un membru al familiei, pentru care ai face orice, pe care-l iubești până la cer și-napoi și îți îngheață sângele-n vene când te gândești că, la un moment dat, acesta nu va mai fii alături de tine.

În acest caz, ia-ți câteva șervețele (nu am de unde să știu care ți-e nivelul de sensibilitate, așa că e bine să fii pregătit pentru lacrimi) și continuă lectura. Subiectul nu e din cele ușoare. Doliul după o ființă iubită nu este ușor de gestionat, din contră, e una dintre cele mai apăsătoare etape cu care ne confruntăm. M-am urnit destul de greu să scriu rândurile următoare, căci nu este treabă ușoară să scrii despre doliu, mai ales când tu ești cea care-l porți. Gândul meu bun este ca, prin împărtășirea propriei experiențe (căci nu mi-aș permite să scriu despre acest subiect fără să-l fi trăit) să le aduc o fărâmă de alinare celor care se află în aceeași situație.

Așadar, te afli în fața unei pagini de jurnal, nu a unui articol de genul x trucuri despre cum să gestionezi doliul sau cum să faci față pierderii animalului de companie. Nu îți voi spune cum trebuie să te comporți, că trebuie să fii curajos, că trebuie să te întărești, că trebuie să faci aia și ailaltă, nu. Singurul ”trebuie” în astfel de situații este să-ți dai voie să simți și să-ți exprimi emoțiile.

***

Obiceiuri. Repere. Tipare. Cel mai greu e cu ele, în perioada aceasta. Corect spus, cel mai greu e fără ele, de fapt, fără îndeplinirea lor. Nosy, zilele trecute a fost prima oară – în ultimele patru săptămâni – când am stat singură pe balcon. Încă te aștept să apari de după perdea, să îți așezi cu blândețe capul pe genunchii mei și să mă privești adânc în ochi. Tare mult îmi lipsește să stăm de vorbă. Da, știu că stăm și acum, dar în gând sau în scris, uneori și cu voce tare, în colțul din această casă departe de casă, colțul tău preferat în care, scumpa mea, ai ales să stai și la final, colțul care-ți va purta mereu amintirea.

***

Mereu împreună - doliul după animalul de companie

Doliul meu a început de dinainte ca totul să se fi sfârșit

Mereu am avut convingerea că viața alături de Ea trebuie savurată și trăită intens. Noi două nu aveam nevoie de cuvinte ca să ne simțim sufletul plin de iubire. Era suficient să-i cuprind căpșorul între palme și să-i prind privirea într-a mea ca să am parte de toate bogățiile Pământului. De când ne-am întâlnit prima oare, am fost amândouă pe aceeași frecvență, am rezonat perfect, în toate.

Cu două săptămâni înainte de plecarea Ei, s-au instalat primele semne ale bolii. Era luni dimineață, 04:00 să fi fost ora, când am auzit-o că nu este în regulă. M-am dus la ea și am știut că nimic nu va mai fi bine în perioada următoare. Au urmat vizitele la medic, radiografii, analize, tratament, rezultatele care au indicat un cancer galopant la pachet cu insuficiență renală, lumea noastră prăbușindu-se, ea murind sub ochii noștri. Mă simțeam ca un personaj într-o poveste care-mi aparținea, dar habar nu aveam ce s-a întâmplat cu scenaristul, cu ce i-am greșit de ne pedepsește cu lacrimi și suferință.

Semne

De mică am crezut în semne și premoniții, așa că nu m-am mirat când, în nopțile de dinaintea plecării ei, am visat-o. De trei ori, tot mai aproape de inevitabil. În primul vis, se făcea că încercam să o ascund de cineva care voia să o omoare (visul este mult mai complex, nu te voi plictisi cu detalii). În cel de-al doilea, Nosy a apărut înaintea mea, și-a pus capul pe genunchii mei (așa cum obișnuia să facă de fiecare dată), m-a privit adânc în ochi și mi-a spus că totul va fi bine. Avea o privire senină, nu suferea, era fericită. Ultimul vis, cu două zile înainte de plecarea Ei: se făcea că încercam să găsesc la un anticariat o carte al cărei titlu conținea cuvântul ”drum”. În timp ce căutam frenetic cartea respectivă, cerul s-a deschis, iar două mâini au scos la iveală doi nori. Pe fiecare era așezată câte o aripă de înger. M-am trezit speriată. Nosy mă privea atent, adânc, de parcă ar fi vrut să-mi fixeze în minte certitudinea care-mi rămăsese în urma visului: că nu va mai dura mult până când își va lua de pe norișori aripile de înger. Cu toată grija noastră, cu toate eforturile medicilor, starea ei s-a degradat rapid.

Rămas bun

Zile la rând, în timp ce o alintam sau o hrăneam (în ultima perioadă am hrănit-o cu seringa sau lingurița) i-am mulțumit pentru tot ce mi-a oferit, pentru iubirea, răbdarea și bunătatea ei, pentru că mi-a fost alături când nici eu nu dădeam doi bani pe mine, pentru că a fost și va rămâne cea mai bună prietenă, pentru că a fost întâiul meu terapeut… I-am spus obsesiv că o iubesc și i-am promis că orice s-ar întâmpla nu voi mai face atacuri de panică, căci nu am de gând să stric ce am construit cu ajutorul ei. La fel de obsesiv cum îi spuneam ”Te iubesc!”, îi spuneam și ”Nu mă lăsa singură!” – căci cum altfel să reacționeze mintea în fața morții, decât cu frică de singurătate și necunoscut? Cum era să trăiesc fără Ea, cum? Apoi am înțeles că o port cu mine mereu, e în fiecare gând, în fiecare colțișor din inimă și suflet, în fiecare gest și vorbă, în zecile de mii de amintiri.

A fost o binecuvântare în viața mea, mi-a șlefuit caracterul și personalitatea, m-a scos la lumină când intrasem într-o negură din care nu mai știam cum să răzbesc. M-a învățat nu doar să iubesc, ci și să dăruiesc. Cu Ea alături i-am făcut și pe alții fericiți, așa cum am fost noi. I-am mulțumit pentru asta. De sute de ori, în ultimele sale zile. Știam că se va duce și a fost foarte important că am reușit să îmi iau rămas bun.

Alături de tine, până la capăt

Pe 15 mai, starea ei s-a degradat teribil. Andrei nu a mai plecat la serviciu și a rămas cu noi. Cumva, am știut amândoi că mai este puțin. Am ținut legătura cu medicul veterinar din țară și l-am rugat și pe cel de aici (Nairobi – Kenya) să vină să o vadă. Nu a mai apucat să o vadă. La 10:30, avea să se stingă la pieptul lui Andrei, omul ei drag pe care l-a iubit nespus și care, la rândul său, a adorat-o. Durerea a fost imensă și este și acum, când scriu și reiterez acele momente oribile, dar a fost important să fim amândoi alături de Ea. Iar ce a făcut Andrei, cum a gestionat situația, cum i-a oferit confort în acele ultime clipe, nu poate fi transpus în cuvinte, în niciun caz în cele scrise. Ce știu e că-i voi fi mereu recunoacătoare pentru că ESTE.

Am vorbit despre semne mai sus, dar uite încă unul: în ultima săptămână din viața Ei, nu ne-am îngrijit mai deloc de grădina din balcon. A doua zi după moartea ei grădina explodase, parcă toate plantele, florile, crescuseră peste noapte și se-mbrăcaseră cu haine de-un verde crud ireal. Am numit-o Grădina-lui-Nosy și o îngrijim cu drag, cu Ea în gând.

După plecarea ei, au urmat pregătirile pentru incinerare. Am luat legătura cu una dintre cele mai bune case funerare din Nairobi, ”Lee Funeral Services”. Ulterior, am aflat că ei s-au ocupat și de funerariile fostului președinte Kenyan, Dabiel Moi, dar și de ale altor demnitari și persoane celebre din Kenya. În astfel de clipe, a fost foarte important pentru noi să avem certitudinea că Nosy va fi tratată foarte bine, așa cum a fost și în timpul vieții, iar cei de la Lee Funeral s-au ridicat peste aștepările noastre, din momentul în care au venit să o ia de acasă și până când ne-au returnat-o. Cuvintele managerului Paul Van Brussel ne-au adus alinare, iar modul în care s-a ocupat de formalitățile necesare pentru a putea lua urna cu noi în România a fost exemplar.

În zilele ce au urmat i-am simțit prezența la tot pasul. În continuare i-o simt și știu că niciodată nu voi fi lipsită de ea. De mare folos au fost gândurile bune ale celor de acasă. Ce m-a bucurat nespus de mult a fost că, persoane care nici măcar nu au cunoscut-o personal, ajunseseră să o aprecieze datorită postărilor noastre despre activitățile pe care le aveam împreună cu Ea. Mă bucur că, împreună cu Nosy, am redefinit legătura pe care un om o poate avea cu câinele său. Am primit cu inima deschisă fiecare mesaj de consolare, chiar dacă nu am rezonat cu toate, pentru că nu-mi sunt pe plac cele de genul ”trebuie să fii puternică”, ”e momentul să-ți iei un alt suflețel”, ”nu mai plânge…” După o astfel de pierdere, nu e momentul pentru nimic altceva decât pentru doliu și nu trebuie făcut altceva decât ceea ce îți aduce confort, astfel că mi-am dat și îmi dau voie în continuare să plâng și să fiu tristă, să râd și să zâmbesc, să scriu despre Ea și pentru Ea, să fac fix ce îmi doresc. Știu că cei care oferă sfaturi precum cele de mai sus, cu care eu nu rezonez, nu au intenții rele și doresc să aducă puțină alinare. Însă, în astfel de momente, cred că e suficient un ”sunt lângă tine”.

Caruselul emoțiilor

Cel mai greu îmi este să mă obișnuiesc cu absența Ei fizică. Îmi e dor să o țin în brațe, să o pupicesc în zona de sub ochi (acolo îi plăcea), să-i frământ urechile cu vârful degetelor, să-i fac masaj, să o perii, să o scot afară, să strâng părul de pe peste tot din casă, să o hrănesc… Lucruri lumești, palpabile, pentru care, îți spus sincer, aș da ORICE să le mai am. Mi-au rămas în gând și orice lucru asupra căruia-mi întârzie privirea, îmi evocă ceva despre Ea.

Timp de o lună după plecarea Ei, am dormit în living. Andrei a spus că așa o simte mai aproape. Locul său preferat din toată casă, același în care a ales să-și trăiască și ultimele zile, a devenit un mini-altar unde i-am așezat urna, alături de un album foto creat în zilele de după plecare, lumânări și flori. În fiecare vineri Andrei îi cumpără flori superbe să o vegheze, iar pe noi să ne aline cu frumusețea lor, așa cum Ea avea grijă să o facă.

În primele zile după ce ne-a părăsit, a fost crunt să intrăm într-o casă goală, unde nu mai era Ea să ne întâmpine. Acum, când am înțeles că Ea este cu noi tot timpul, lucrurile sunt ceva mai ușoare. Mintea omului, deopotrivă miraculoasă și încâlcită, are această abilitate de a se adapta, în timp, oricărei situații. Asta nu înseamnă că durerea trece, nu. Se diminuează doar pentru că e analizată și înțeleasă, disecată și asimilată. Durerea este ca un grafic care urcă sau coboară, influențată fiind de lucrurile și situațiile care trezesc amintirile ce-o pun în funcțiune.

***

”Cât durează doliul?” Nu cred că există un răspuns general valabil. În cazul meu este, de fapt, tot o întrebare: ”Dar se termină vreodată?” Tot ce știu e că lucrurile nu trebuie forțate, ci lăsate să se întâmple așa cum vin. Știu că îi voi rămâne fidelă, indiferent de câte alte iubiri canine voi mai avea. Știu că toate vor păși în urma ei și-i vor purta moștenirea. Știu că tot ce voi face de aici înainte, în această direcție, va fi cu gândul la Ea, din dragoste pentru Ea și cu scopul de a continua ceea ce noi două am început. Cu alte cuvinte, indiferent de context și de cât timp va fi trecut cu Ea acolo, cu mine aici, vom fi MEREU ÎMPREUNĂ.

(in memoriam Wild Look of Lucky Nose a.k.a Nosy – 11.11.2006 – 15.07.2020)

Ti-a placut? Da mai departe!

Mereu împreună – doliul după animalul de companie